„Când este o voinţă puternică, orice se poate”

Băimăreanca Teodora Ştefan este singura care a intrat anul acesta cu 10 la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, fiind admisă la secţia dirijat. A luat 10 la examenul de teorie şi dicteu, la fel şi la solfegiu şi vocalitate, şi a trecut cu brio şi de proba de dirijat. Teodora cântă la pian de 12 ani şi cu siguranţă va avea un viitor strălucit în muzică.

Reporter: Te aşteptai să intri cu 10 la Conservator? Cât de greu a fost?

Teodora Ştefan: Nu cred că mă aşteptam să intru chiar cu 10. Totul a început de la profesoara mea de teorie a muzicii, Lavinia Crişan, care mi-a povestit cum a intrat ea prima la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, şi care şi-a exprimat dorinţa de a intra şi eu, la rândul meu, tot prima. Pe urmă, m-am gândit că poate nu ar fi chiar imposibil de realizat asta, şi tot ce a trebuit să fac a fost să îmi doresc, pentru ca mai apoi, dorinţa mea să poată deveni realitate. Într-adevăr, nu a fost foarte uşor din cauză că pe durata admiterii au intervenit şi câteva emoţii, dar se pare că au fost constructive. După ce am susţinut probele, m-a sunat un coleg să îmi spună că s-au afişat rezultatele şi că am luat la toate probele 10. Surpriza a fost foarte mare, deoarece eu am tendinţa să mă autoevaluez „la sânge”, pentru că mereu caut sa fiu cât mai aproape de perfecţiune, din moment ce asta am ales să fac în viaţă.

T.Ş.: Nu pot să spun cu exactitate momentul în care mi-am descoperit pasiunea pentru muzică, dar ştiu că aveam vreo 4 ani când tot apăsam clapele pianinei la care cânt şi acum, aşa că părinţii mei s-au hotărât să îmi dea ore particulare de pian. Am avut norocul să dau peste o profesoară extraordinară, doamna Cornelia Finta, datorită căreia am ajuns în clasa a II-a la Liceul de Arte din Baia Mare, şi datorită căreia iubesc muzica cu tot ce presupune ea.

Rep: De unde gena aceasta pentru muzică, pentru că tatăl tău este preot şi mama profesor?

T.Ş.: Cu toate că tatăl meu este preot, iar mama profesoară, amândoi au avut grijă să îmi lase „moştenire” gena pentru muzică. Tata, fiind preot, cântă efectiv în fiecare zi, iar mama a moştenit şi ea, la rândul ei, de la bunicul meu. Pe lângă faptul că este profesoară de religie, cea de-a doua facultate pe care a absolvit-o este Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Bunicul meu avea muzica în sânge, cânta după ureche la instrumente, şi îmi pare extrem de rău că nu este acum alături de noi, ca să se poată bucura şi el de ceea ce am realizat în muzică. În orice caz, ştiu că acolo unde se află este mândru de mine, este alături de mine, şi ştie despre absolut toate realizările mele. Sunt foarte bucuroasă că am reuşit să duc la îndeplinire visul lui, de a face muzica aşa cum trebuie, „ca la carte”.

Rep: Ce sacrificii ai făcut pentru zecele de la Conservator?

T.Ş.: Pentru zecele de la Conservator nu am făcut atât de multe sacrificii, însă în spate este o muncă de ani întregi. În cazul admiterii nu m-am stresat atât de tare, nu aş putea să spun că am muncit toată ziua, aşa cum se învaţă înainte de admitere la alte facultăţi, însă munca mea din anii trecuţi a avut de fapt alt ţel: Olimpiada.

Mi-am dorit extrem de mult să merg la olimpiadă la teoria muzicii şi să obţin ceva, nu doar să particip. Într-un final, în urma muncii mele şi a profesoarei mele de teorie, am reuşit să obţin şi o Menţiune la Olimpiada Naţională de interpretare instrumentală şi studii teoretice din acest an. Aceasta a fost cu adevărat cel mai mare cadou pentru care am lucrat toţi anii aceştia. Nu a fost deloc uşor, poate a fost cea mai grea etapă din viaţa mea până în momentul de faţă, dar a meritat din plin. Pentru acest lucru, îi voi mulţumi în fiecare zi profesoarei mele, deoarece ea a avut grijă ca visul meu să devină realitate şi a avut răbdarea necesară să lucreze cu mine în condiţii de stres, pentru că luna de dinainte de olimpiadă a fost efectiv cea mai grea pentru mine. Din această cauză am spus mai devreme că admiterea nu a constituit un stres atât de mare şi probabil că şi asta a contat, pentru că m-am putut concentra mult mai bine, ştiind că nu va fi atât de greu ca şi la olimpiadă. Dar nu a fost nici uşor.

Rep: Despre pregătirea de specialitate la Liceul de Artă? Colegii ce rezultate au obţinut?

T.Ş.: Adevărul este că eu am făcut 12 ani pian, chiar dacă teoria muzicii este marea mea iubire. Am avut norocul să dau peste 2 profesoare de pian excepţionale: 10 ani am studiat pianul cu doamna Cornelia Finta, iar ultimii doi ani cu doamna inspectoare Mariana Tilca.

Amândouă m-au ajutat foarte mult şi le voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce m-au învăţat, pentru răbdare şi pentru că nu am simţit că a fost doar o relaţie profesor-elev, ci a fost mereu mai mult de atât.

Un alt model pentru mine este doamna Cristina Nemeş Bota, profesoara de armonie, forme şi contrapunct, de la care am învăţat foarte multe, şi nu în ultimul rând, Lavinia Crişan, profesoara mea de teorie. După cum se poate observa, am fost şi ştiu că sunt în continuare înconjurată de oameni care ne vor doar binele şi care au lucrat foarte mult la formarea noastră profesională.

Colegii mei care au dat admitere la Academia de Muzică au intrat cu toţii şi sunt foarte bucuroasă pentru ei, pentru că vom continua şi în facultate relaţia de prietenie care s-a format de-a lungul anilor în liceu. Două dintre prietenele mele cele mai bune sunt şi ele acolo. Ce mi-aş putea dori mai mult?

T.Ş.: Momentan mi-am realizat toate ambiţiile din liceu, şi acum trebuie să încep să lucrez la cele ce vor urma în facultate. Probabil că aş vrea să obţin o bursă în străinătate, pentru a învăţa câte ceva şi în alte locuri, iar apoi voi vedea ce uşi mi se vor deschide. Bineînţeles că îmi doresc să fiu printre cei mai buni la facultate şi ştiu că o să am momente când voi avea de lucru foarte mult, deoarece rezultatele bune cer sacrificii. În orice caz, acum a venit vremea să mă ocup exclusiv de muzică şi sper să dau tot ce pot pentru a-mi duce la îndeplinire dorinţele. Ştiu că totul depinde doar de mine, aşa că aştept cu nerăbdare să înceapă studenţia.

Rep: Câteva situaţii amuzante de care ai avut parte de când cânţi?

T.Ş.: Situaţiile amuzante se rezumă de obicei doar la repetiţii, deoarece nu îmi place să se întâmple când am un concert. Ultima de care am avut parte a fost la repetiţia înainte de un recital la muzica de cameră. Trebuia să cântăm „Time to say goodbye” la două piane, două viori şi două voci. Colegul meu care interpreta una din cele două voci bineînţeles că a întârziat şi a mai şi întrebat: „Ce cântăm?”, înainte de concert. Toate am sărit pe el să îl certăm, mai ales eu, pentru că eram deja presaţi de timp, dar până la urmă a ieşit foarte bine, pentru că este şi el talentat, ce să-i facem...? De alte situaţii amuzante aveam parte întotdeauna la recitalurile mele de pian, pentru că nu era o singură dată în care să nu greşesc eu ceva, era un fel de tradiţie... Noroc că erau greşeli minore, aproape insesizabile, aşa că rămânea distracţia doar în familie, de obicei tatăl meu zicea în glumă: „Iar nu te-ai putut abţine să nu greşeşti”. Amintiri frumoase...

Rep: Tinerii superdotaţi sunt „vânaţi” pentru cariere în străinătate. Cum ţi se pare ideea unei asemenea perspective?

T.Ş.: Nu zic „nu” la o astfel de perspectivă. Chiar am discutat cu părinţii mei posibilitatea de a studia în străinătate muzica, însă am ales să rămân în ţară pentru că am considerat că aici pot să învăţ şi să mă perfecţionez cum trebuie, deoarece studiile se fac în limba română. Am preferat să învăţ în limba natală pentru a aprofunda cât de bine se poate, iar pe urmă vedem ce mai urmează.

După cum spuneam şi mai devreme, mi-ar plăcea să studiez pentru un timp şi în străinătate, poate cu o bursă... Cine ştie ce mai urmează? Dar toate astea depind de mine şi de cât de tare îmi doresc să se întâmple. Cum spune Dimitrie Bolintineanu: „Când este o voinţă puternică, orice se poate.”