Biblioteca de idei / „Pe noi cui ne lăsați?”

La ziua „mântuirii neamului românesc”, de la 1 decembrie 1918, cea mai rostită sintagmă a zecilor de mii de români, adunați la Alba Iulia, a fost „De la Nistru pân’ la Tisa”. Versul poeziei emines­ciene „Doina” ajunsese foarte cunoscut în toate teritoriile românești, după momentul primei lecturi în saloanele „Junimii”, din seara zilei de 17 iunie 1883. În particular fie spus, nu se știe cu precizie de ce Mihai Eminescu n-a participat la ceremonia dezvelirii la Iași a statuii lui Ștefan cel Mare, unde ar fi trebuit, conform regiei „spectacolului”, s-o citească. Probabil rațiuni diplomatice au determinat absența poetului de la un eveniment atât de important și impozant, unde familia regală invitase mulți diplomați și ziariști străini.
„De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-sa” nu constituia decât o încercare de perimetrare pentru „plânsul neamului” și „Doina”, prin toponimele folosite înseamnă pentru toți românii băștinași în locurile lor de naștere, o Românie întregită. Întregită de marele poet și gânditor cu peste trei decenii înainte de curgerea istoriei. Este evident faptul că Eminescu știa foarte bine că și dincolo de aceste „borne” sunt tot români, însă matricea sentimentului național pretindea niște limite relative, bine fixate pe mari cursuri de apă. Tisa cu ai săi 1378 km este mai lungă decât Rinul și izvorăște chiar de la granița dintre Maramureș și Bucovina. Formată prin unirea Tisei Albe cu Tisa Neagră, în apro­piere de Rahiv (Centrul Geografic al Europei), Tisa era râu „central” în nordul mara­mureșean al românismului. Nistrul își are obârșia mai la nord, în apropiere de granița polo­neză, dar se îndreaptă definitiv spre sud despăr­țind Basa­rabia de zona transnistreană.
Nu știu cum funcționează în registrele magice ale istoriei sintagmele definitorii sau paradigmele compensatorii, dar se vede azi că expresia de bocet și dor „De la Nistru pân’ la Tisa” ne-a adus, pe filie­ra lucrurilor practice, atât în nord, cât și în est destine tragice. Se știe că maramu­reșenii din dreapta Tisei s-au adresat episcopului Miron Cristea, care vorbea de la tribună cu întrebarea „Dar pe noi cui ne lăsați?”. Și, deși în următorii ani au aparținut de Regatul României, participând printr-un sena­tor și trei deputați la viața parla­men­tară românească, finalul de „pace” i-a „aruncat” în Cehoslo­vacia!!! Multă vreme istoricii au uitat episodul, acum, la Centenar, toată lumea îl știe, dar statul român nu face nimic pentru a acorda „drepturi cetățenești” urmașilor celor năpăstuiți și din vina noastră…
Mai puțină lume știe că o situație similară cu „granița Tisa” a creat și „granița Nistru”. Țăranul transnistrean Toma Jalbă, la Congresul Ostășesc Moldovenesc din noiembrie 1917 de la Chișinău, a întrebat clar și apăsat: „Și cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne, fraților? Pe noi cui ne lăsați?”. Cu toată „mișcarea națio­nală” (Congresul Românilor de la Tiras­pol, adunările locale de la Grigoriopol, Tiraspol ș.a.) la Confe­rința de Pace de la Paris, România nu a „reclamat” Transnistria!

Într-un cântec basarabean răscolitor (versuri și melodia Ion și Doina Aldea-Teodorovici) se face trimitere spre o justiție „supremă”. „Eminescu să ne judece” înseamnă inclusiv încercarea de a explicita unele detalii dintr-un tablou copleșitor de dureros. Și îi cerem iertare Eminescului, chiar și pentru aceste explicațiuni sintagmatice în relație cu paradigma etnică românească!