Biblioteca de idei. O teoremă și reciproca sa

Motto: „Mi-e un dor aproape rațional de Maramureș”. (Ioan Es. Pop)

Tărâmul făgăduințelor literare pentru Ioan Es. Pop a depășit de mult limi­tele culturale ale Bucureștiului, unde a adăstat existențial și poetic în 1989. S-a singularizat chiar din studenția băimăreană. Îmi aduc aminte cât de drag i-a fost profesorului Gheorghe Pop, decan și prorector, și lui Ioan Chiș Ster, dascălul de folclor, atunci când, la întrebarea banală „Ce faci Ioane?”, studentul cel cuminte și așe­zat, chiar exagerat de timid, a răspuns ferm și clar: „Trec în revistă fetele de la filologie!”. Și – nota bene – nu func­ționa încă o revistă „Nord”, pe ca­re aveam să o aducem peste câteva luni pe firmamentul presei studen­țești, ci doar o „trecere prin vizor” a frumuseților feminine de la „Litere”. Pentru acele vremuri „începătoare a multe”, îi mulțumesc lui Ioan Es. Pop că m-a cucerit cu simplitatea lui și cred și astăzi că pentru unii ca El am pornit motoarele apariției revistei „Nord”, scrisă mai întâi „la o mână” și apoi la două, dar îi sunt recunos­cător și pentru că într-o carte recentă de interviuri mă așază între mentorii săi maramureșeni, alături de Ioan Chiș Ster.
A interpretat partiturile propriului destin în regim de poezie eruptiv filosofică, pe care foarte probabil că a deprins-o de la tatăl și de la bunicul său din înțeleptul sat Vărai. Îmi plac enorm interviurile cu el, teribil de sincere, îl urmăresc mereu ce spune, cât de limpede se prezintă și cât abuz de modestie funciară ascunde în tot ce face, în tot ce rostește despre sine și despre alții năvalnic. E simplu de urmărit acest traseu, de la „Ieudul fără ieșire” din 1994 și până la poe­mele publicate mai ieri. Da, Ioan Es. Pop este, în piesa vieților noastre culturale, un om bun. Am urmărit video, spre exemplu, de mai multe ori, în­tâmplările petrecute la Espacio Niram din Madrid, când, invitat fiind la inaugurarea Cafenelei Literare, a declarat cu nonșalanță unei ziariste „mă simt aici ca un explorator care descoperă o nouă lume veche”. Era 14 februarie 2009, la doar trei ani de la inaugurarea celor patru biblioteci românești în Spania, din care două lângă Madrid (Coslada și Alcala de Henares) și două în mediu filologic universitar. Am simțit în sufletul meu o mare bucurie pentru un mare prieten. Îi povestisem detaliat sărbăto­ritului cu Premiul Niram Art detalii din istoria acestei faceri absolut uimi­toare în 2007 la o întâlnire de taifas în București. Iubitorul de bine, de fru­mos și de suflet românesc, care trecuse printr-un episod murdar cu o propunere și apoi o retragere de promovare la un „institut cultural”, a fost „recompensat” magistral în patria lui Cervantes. De altfel, directorul ICR Madrid, Horia Barna, în cuvântul său clarificator pentru acest eveniment inițiatic în cultura română, a repetat expresia aceasta atât de rară „recompensa” tocmai pentru a lumina ascun­zișurile existențiale ale artelor, în principal ale poeziei.
Așa este! E foarte ușor să ieșim în lume cu grafică sau pictură, cu expo­ziții de artă fotografică sau filatelice, cu sculpturi sau flori de mină, cu folclor sau artă populară, cu costume sau gastronomie etc., dar trimiterea poeziei în calitate de ambasador între străini este extraordinar de dificilă. Și, totuși, se poate! Și totuși s-a putut! Au trecut mai bine de zece ani de atunci și Ioan Es. Pop rămâne apostolul frumosului poetic românesc! Horia Barna l-a gratulat cu ca­l­itatea de „cel mai bun poet în viață al României” și, chiar dacă pe mulți îi va deranja această catalogare, eu voi spune că poetul acesta drag nu cunoaște ofilirea, căci lava sa inte­ri­oară ce vine din solul natal al Cetății de Piatră (Țara Chioarului) nu va avea răbdare până când se va naște un nou poem, un nou volum, un nou început, o nouă dăruire de frumos pen­tru noi. De aceea, în deplină contextualitate cu declarațiile sale de dra­goste pentru Maramureș, care su­nă ferm ca o teoremă („Mi-e un dor aproape rațional de Maramureș!”), voi formula și reciproca: Mi-e un dor aproape rațional de Ioan Es. Pop!