Biblioteca de idei / Nihil est in intellectu…

Într-un dicționar al sintagmelor maximale, total cuprinzătoare, întâlnim și judecata aser­torică „Nihil est in intellectu, quod non prius fuerit in sensu” (Nu există nimic în minte ce să nu fi fost mai întâi în simțuri). Cei ce o uti­lizează, de regulă în contexte academice, mărturisesc că o astfel de „calificare” vine de la John Locke (1632-1704), primul „spirit” european modern care a așezat sfera cunoaște­rii în locul central ce i se cuvine. În fapt, gene­tica unei astfel de rostiri este mai complicată. Cel care a folosit-o în scris pentru prima oară a fost Toma de Aquino (1225-1274), în lu­crarea „De veritate” (q. 2, art. 3, arg. 19). Dar și acesta, în maniera în care se lucra la cartografierea etimografică și etimologică, a preluat-o printr-o așa-zisă „adopție intelectuală” de la peripateticii ghidați de Aristotel. Prin tratatele filosofice sau latinist-filologice, nu­an­țe de logică și de sensuri aplicate la temă au formulat George Berkeley, David Hume, Francis Bacon, René Descartes, G. W. von Leibniz și alții, dar dacă privim dialectic, dia­cronic și diadinamic evoluțiile cadrelor de cu­noaștere și ale conținuturilor specifice, putem spune că și Epicur (341 î.e.n.-270 î.e.n.) „pre­simte” o atare perspectivă.
Două „păcate” majore lovesc evoluția con­temporană a acestei „pietre unghiulare” din edificiul gnoseologiei. Limba latină a fost atât de marginalizată, încât se poate spune că această „limbă moartă” a fost omorâtă definitiv! Au început-o la noi sovieticii (directivele NKVD din 1947) și au definitivat-o cei ce diriguiesc de aproape treizeci de ani învăță­mântul românesc. Scoaterea limbii latine din corpusul „obiectelor de studiu”, urmată de eli­minarea „secvențelor” docte ce cultivau această limbă în cuprinsul celorlalte discipline didactice, ne-a adus în situația aberantă de a fi singura „nație latină”… fără latină. Și asta în condițiile în care state precum Ungaria, Turcia, Rusia, Bulgaria, Cehia să o păstreze în programă, chiar dacă latina nu este pentru ei o „limbă de origine”… Al doilea mare păcat vine dinspre domeniul „terapiei prin latină”. Cunoașterea chiar sumară a acestei limbi ajută la mai buna deprindere a limbii române. Apoi, rolul latinei ca limbă a științei este uriaș în multe alte domenii: botanică, zoologie, ana­tomie, farmacologie, legislație, meteorologie, medicină, astronomie etc.
Se spune că o limbă nevorbită este „moartă”. Dar adevărul este că și limbile prost-vorbite sunt sau devin, în timp, moarte. Limba ro­mâ­nă, prin felul în care este vorbită în zilele noastre, se autocondamnă la moarte! Iar dictonul „Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu” își face datoria din afara sce­nei acestui teatru abject, chiar și numai prin prima sa jumătate (!Nihil est in intellectu!). Altfel spus, la prea mulți dintre cei ce conduc destinele altora (președinți, premieri, miniștri, parlamentari, primari, rectori ș.a.m.d.) faptul de a nu avea nimic prin intelect ne afectează pe toți! Și s-a ajuns la situația paradoxală că râd de astfel de „performeri” chiar și cei care, la rândul lor, ar pica oricând un atare examen!
P.S. Nichita Stănescu spunea că „limba latină este cea mai frumoasă din lume”, iar „limba română este copilul ei”! Prin latină putem afla și cât de mare e cultura unui om, dar și incultura sa. Alexandru Graur făcea precizarea că „cele mai multe greșeli de limbă pe care le fac românii se datorează tocmai necunoașterii limbii latine”. Oare judecățile asertorice latine pot deveni chiar și blesteme?