Biblioteca de idei. Întoarcerea la carte

Habent sua fata libelli. Cărțile au destinul lor. Înțeleaptă vorbă latină, transliterată de Terentianus Maurus după un dicton care circula în epocă și care a fost reprodus în lucrarea sa De litteris, De syllabis, De metris, versetul 1286. Forma extinsă a expresiei (Pro captu lectoris, habent sua fata libelli), adică „Potrivit capacităților cititorului, cărțile au destinul lor”, a fost, în timp scurtată, setată și specificată, ceea ce nu a redus din forța de semnificare inițială. Căci este evident că în expresia prescurtată de timp sensurile adăugate s-au înmulțit.
Am început în acest chip doct din dorința de a așeza întâmplări contemporane pe schelete bine arcuite în vremi, dar nedistruse de vremuiri. „Întoarcerea la carte” este o idee-forță a societății actuale româ­nești, tocmai pentru că destinul cărților a fost lovit în chip dureros de fenomene dure, ajungându-se la situații în care oamenii cu carte au fost depășiți de cei fără carte! Nu e nicio exagerare în ce spun, mai ales dacă decelăm sensurile așa-numitului „analfabetism funcțional”. Fabricarea diplomelor universitare, superficialismul notoriu, izolarea adevăraților mari intelectuali etc. au constituit „praguri” de cădere și decădere de la doct la semidoct, până la „măria sa omul de nimic așezat în funcții cheie”.
Nu cultiv aici, niciun fel de pesimism. Dimpotrivă, pe linia de decriptare dată expresiei de Umberto Eco, încerc să evidențiez unele sensuri filigranate. În „Numele tran­dafirului”, scriitorul și esteticianul de faimă mondială circumscrie vectorul de sens în sfera logică a expresiei „cărțile își împărtășesc soarta cu cititorii”. De aici și până la a zice „destinul oamenilor fără carte îi va duce la situația de a nu intra într-o carte” nu sunt decât câțiva pași, într-o preumblare de idei, care ține cont mai mult de realități, decât de rigorile logicii formale. „Cartea vieții”, „cartea faptelor”, „cartea lucrurilor admirabile”… sunt volume din devenirea noastră ca oameni, spre a redeveni ființe cu spirit și suflet și nu indivizi rudimentari, evadați din matricile reale ale culturii și educației.
Teoria dezvoltată mai sus are și un element de însoțire practică. În Adunarea Eparhială, ținută în luna ianuarie a acestui an la Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Săt­ma­rului, am pledat pentru înfiin­țarea bibliotecilor sătești în pa­ro­hiile izolate, care nu func­ționează în centrul de comună sau oraș. E tot o „întoarcere la carte”, căci „cartea” de istorie ne spune că, încă de pe vremea lui Șaguna, ASTRA s-a învrednicit cu înfiin­țarea unor „biblioteci poporale” de către învățători și preoți. S-a început cu un raft, un dulap cu ma­nuale și cărți de lectură și s-a ajuns până la biblioteci sătești de zeci de mii de volume.

P.S. M-a bucurat că Preasfinția Sa Iustin a pus în ecuație imediat acest element de mare necesitate cul­turală și teologică. Iar ulterior, am văzut în formulările pline de miez ale Preafericitului Daniel, și o notă de apreciere la acest capitol de istorie astristă. Și, de ce nu, la ideea formulată aici, în Maramureș, și concretizată exemplar în aceste locuri de la care se revendică până și Măria Sa Limba Română – Peri și Ieud.