Biblioteca de idei / Cu ochii spre Basarabia română

Din timp în timp ne aducem aminte de Basarabia. Acel ținut istoric românesc, cumpănit prin vremuri de vânturi și va­luri. În 27 martie anul acesta se vor împlini o sută de ani de la momentul sublim al realipirii de Regatul României. Și gestul se făcea în vremuri foarte grele când „Țara” se redusese la o treime din ceea ce a fost. Iar capitala era la Iași. Căci
1 Decembrie 1918 nu este doar momentul măreț al Unirii Transilvaniei cu Ro­mânia, ci și ziua în care Bucureștiul redevenea capitală.
Evenimentele vremii se cunosc. Din pă­cate, mulți nu știu că dintre toate pro­vinciile ce își doreau alipirea, Basarabia era cea mai „românească”. În Tran­sil­vania românii aveau o pondere de circa 53 la sută, în Bucovina aproape 40 la sută, iar în Basarabia de peste 60 la sută. Concludent și elocvent pentru a înțelege fervoarea evenimentelor. În plus, dorința „reunirii” era și mai „înfocată” datorită izbucnirii Revoluției din Octombrie în Rusia.
Mi-a parvenit recent de la prietenul meu de o viață, Ion Onuc Nemeș, de la Sibiu, o carte primită în dar într-o deplasare recentă în Republica Moldova, organi­zată de Areta Moșu, vicepreședinte al ASTREI. Se cheamă simplu dar extraordinar de frumos „CORJOVA – satul meu din pragul casei”. Autor: Gheorghe Ojog. Editura „Cartea Militară”, Chi­și­nău, 2017. Este o monografie a unui sat basarabean care stă de temelie pentru ori­ce argument proromânesc. Este o carte „rară”, fiind scrisă de un primar, aflat la al șaselea mandat în fruntea unei comunități ce poate prezenta elocvent străvechimea civilizației românești pe malul românesc al Nistrului.
După citirea unei astfel de lucrări monografice, prima concluzie ce se formează și formulează în minte este că acest pământ glăsuiește românește prin toate reperele sale identitare și prin toate miriadele de relații. Relații dintre oameni și loc, dintre istorie și prezent, dintre oa­meni și oameni… Altfel spus, cartea aceasta, fundamentală pentru comunitatea din Corjova (Basarabia), ne relevă atât universul rădăcinilor, cât și tăria vetrei. Cuceririle străine n-au reușit să altereze nici filonul și nici fiorul românești, iar deportările prin Siberii deși s-au soldat cu pierderi umane n-au clintit din loc omenia și dragostea față de pământul natal. Dovezile sunt multe, cartea le descrie cu lux de amănunte, pe filierele monografiilor gustiene, iar lectura este însuflețitoare. Cea mai mare bucurie mi-au adus-o paginile din finalul lucrării, în care autorul publică liste detaliate de locuitori (1941-1942), tablouri de avere și de împroprietăriri, care constituie cel mai „tare” element al românității corjovene – onomastica. Iată cele mai răspândite nume: Creangă, Poalelungi, Minciună, Plămădeală, Cucu, Cebotari, Ciobanu, Cîrlig, Colibă, Nistrean, Mălai, Pădurean, Dicusară, Vântu, Ursu, Țurcanu, Stejar, Șchiopu, Repede, Muntean, Coțofană…

P.S. Întrebat fiind de un ziarist de ce n-a plecat din Transilvania, scriitorul român de limbă germană Eginald Schlattner a răspuns: „De ce n-am plecat și eu? Pe mine Dumnezeu aici mă știe după nume!”. Da! Și la Corjova când Dumnezeu va striga „catalogul timpurilor”, se va răspunde românește, de către toți acești români statornici.