• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 03 Octombrie 2023

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 18 Septembrie , 2023

Bătălia din Dealul Spirii

Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, pe atunci lângă București) a fost ultima confruntare armată disputată pe teritoriul românesc dintre structuri militare ale Țării Românești (Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de Căpitanul Pavel Zăgănescu) și un corp de armată otoman.

 

Premise
 

Revoluția de la 1848 în Țara Românească a avut inițial succes. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat, după ce guvernul revoluționar a preluat puterea. Revoluționarii munteni își propuneau printre altele emanciparea clăcașilor și a evreilor, eliberarea robilor țigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale (vezi proclamația de la Islaz). Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluțiilor de la 1848, și anume marile imperii europene au intervenit. Astfel, la 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în București, după arestarea frun­tașilor revoluționari și zdrobirea rezistenței poporului neînarmat. În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda colonelului Radu Golescu, comandantul Garnizoanei București.

Desfășurarea evenimentelor
 

Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu. Căutând să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele interven­ționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostașii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat inițial în atitudinea colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”. Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraș până la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu Compania de pompieri comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu. La apropierea acesteia de cazarmă,
s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii. Infanteria și artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeț care îngusta mult calea Companiei de pompieri. La trecerea acesteia, sublocotenentul Bălășan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incident aparent fără importanță, ura crâncenă dintre români și turci a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra ma­io­­rului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Pașa (căruia i-a ucis calul).
În evenimente au intervenit ostașii români pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane atacă folosind violența, Compania de pompieri opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii. După o luptă crâncenă ce a durat aproximativ 2,5 ore (de la ora 4.30 după-amiază, până la ora 7 seara) trupele române au fost împrăștiate, iar militarii turci au pus stăpânire pe București și Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost înăbușită.
 

Ecouri în prezent
 

Chiar dacă Bătălia din Dealul Spirii s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, totuși din punct de vedere istoric, această luptă con­sfințește dorința națională de autodeterminare, chiar dacă acest lucru presupune însăși jertfa supremă.
Pentru comemorarea eroilor pompieri căzuți în luptă, pe Dealul Spirii a fost ridicat, în anul 1901, Monumentul Eroilor Pompieri din București, monument cu un trecut la fel de zbuciumat ca și evenimentele a căror memorie o reprezintă.
Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită mai apoi ca fiind Ziua Pompierilor din România, însă a fost legal oficializată începând din 1953.
Pavel Zăgănescu s-a născut pe 17 ianuarie 1815, la Râmnicu Sărat. A fost fiul lui Grozescu căminarul şi al Smarandei, mama sa ţinând să primească numele de familie al bunicului, care decedase în 1784, lăsând moștenire familiei 400 de stânjeni de moşie, 14 pogoane de vie şi o cârciumă în Bucureşti.

Fiind originar dintr-o familie de condiție bună, a urmat cursurile Școlii Primare Grecești din Râmnicu Sărat, fiind apoi trimis să-şi continue studiile la București, unde a făcut parte din primele generații de tineri care au studiat în limba română.
În adolescență, cuprins de elanul patriotic şi revoluționar al vremii, a intrat la vârsta 15 ani în Miliţia Naţională ca aspirant la gradul de ofiţer, iar un deceniu mai târziu, în 1840, a primit gradul de sublocotenent şi a fost trecut la Batalionul 1 din Regimentul 2.
În anul 1844, Pavel Zăgănescu era unul dintre primii ofițeri care conduceau nou înființata companie de pompieri din București, iar mai târziu s-a remarcat în timpul Marelui Incendiu ce a mistuit peste 1.500 de clădiri din Capitală, pe 23 martie 1847.
În acelaşi an, a fost avansat la gradul de locotenent, iar un an mai târziu a devenit comandantul „Roatei de Pompieri” a Capitalei. Adept al ideilor lui Nicolae Bălcescu, pe care l-a cunoscut şi cu care a dezbătut de multe ori probleme ale revoluţiei, Pavel Zăgănescu a luat parte la anihilarea acţiunii contrarevoluţionare a coloneilor Solomon şi Odobescu.
La 23 aprilie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu l-a avansat la rangul de parucic (locotenent n.r.) „pentru activă împlinire a datoriilor slujbei”.
În septembrie 1848, îngrijorat de amploarea pe care o luase miș­carea revoluționară, guvernul de atunci a chemat în ajutor trupele otomane, acestea pornind spre București cu o coloană formată din aproape 6.000 de ieniceri. Trupele în frunte cu Omer Paşa, Kerim Paşa, Ismail Paşa şi Mehmet Paşa au sosit pe 12 septembrie, stabilind tabăra în câmpia de la Cotroceni.
La 12 septembrie, colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful Garnizoanei Bucureşti, a primit ordin din partea Locotenenţei Domneşti să deplaseze a doua zi subunităţile în Dealul Spirii, pentru a întâmpina trupele otomane ce urmau să intre în Capitală.
Coincidența a făcut ca în aceeași zi de 13 septembrie Regimentului 2 Infanterie să i se înmâneze drapelul de luptă, solemnitatea ceremoniei influențând moralul ostașilor. Starea de spirit a acestora s-a transmis şi pompierilor comandați de căpitanul Pavel Zăgănescu, care presimțeau iminența unui conflict şi au ținut să meargă cu toţii în cazarma din Dealul Spirii.
Pavel Zăgănescu, împreună cu cinci ofiţeri, 150 de soldaţi, şase sergenţi, doi gornişti şi doi toboşari, a ţinut piept avangardei coloanei lui Kerim Paşa, ce cobora pe uliţa Mihai Vodă, această luptă însemnând cea dintâi confruntare armată, purtată de oastea modernă română, după reînfiinţarea ei, în 1830.
Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în București, a Oștirii Românești cu numeroasa trupă otomană, ce intra în Capitală, sub comanda lui Omer pașa, la anul 1848, 13 septembrie, ziua luni, la 4 ore după-amiază.

La această luptă, luând parte și eu, autorul acestei broșuri, fiind șef al Companiei a 5-a, din Regimentul nr. 2, și în toată activitatea, căci mă aflam de zi peste streji, am socotit de a mea datorie ca să o descriu, în adevărul ei, de a se vedea de către români și a se ști, în tot viitorul României, că curajul românului, în urma mai multor umilințe la care evenimentele l-au adus, nu a fost pierdut, ci, ca niște nepoți ai strămoșilor lor romani, ca niște viteji ai lui Mircea, Vlad, Mihai și Șerban, știură, în strâmtoarea Dealului Spirii, să recâștige aplauzele Europei și să glorifice numele de român.
Când, la 9 septembrie, se vesti că se porni din Giurgiu, oștirea turcească, sub comanda generalului de căpetenie Omer pașa, spre Capitala București, din ordin grabnic se porniră toate detașamentele Oștirii Românești, ce se aflau în Capitală, precum: Cavaleria și Artileria, spre a merge în marș forțat la Râmnicu Vâlcei, în tabăra de la Troianu, alcătuită, sub comanda dlui Magheru, de Regimentul nr. 1 și de dorobanții districtelor Micii Românii, iar în Capitală se opri 5 companii, din Regimentul nr. 2, sub comanda ștabi-ofițerilor colonel Radu Golescu și maior Nicolae Greceanu, și o companie din Regimentul 1.

La 12 septembrie, sosi oștirea otomană, în sumă de 20.000 oameni, și se opri în bivuac, în câmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dânșii Fuad Efendi, comisar turc, și generalul Duhamel, comisar rus, iar generalii turci erau: Omer pașa, Kerim pașa, Ismail pașa și Mehmet pașa, cari, îndată după sosire, chemă, pentru 13 dimineața, a mer­ge în tabără, pe mitropolitul, boierii toți, cum și partida liberalilor.

La 13 septembrie, dimineața, Garnizoana românească primi ordin de la șeful oștirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânși acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oștirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcați în mondire, pantaloni albi și șepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când așteptam să sosească și trupa pompierilor de la Poliție, frontul primi ordin de a sta comod, toți ofițerii, împreună cu șefii men­ționați, doi ștabi-ofițeri, ieșirăm la poartă și, stând pe podișca șanțului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe ulița cea mare, de la Cotroceni și strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oștirea otomană; menționații șefi, refuzând pe mai mulți la această cerere, stau în loc, adăstând să vadă sosirea trupei. În vreme când s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcă, condusă de călăuze, alți turci neguțători ce vin cu neguțătorii în Capitala noastră, s-a dat comanda la activitate, subalternii s-au tras la locul lor în front, iar colonelul Golescu s-a poprit în loc, dimpreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său, casierul și cu mine, subsemnatul, care eram dejurna peste străji, ocupând chiar cazarma cu streji, după obicei, din compania mea; pe dată ce sosi avangarda și, după dânsa, generalul Kerim pașa, cu colonelul și maiorul Arabu, comandanții regi­mentului de infanterie, ce urma în marș, se popri împotriva porții cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim pașa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorință fără ordinul generalului său și, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma.
Kerim Pașa, plăcându-i, se vede, această subordonanță militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marșarea în continuație spre oraș, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni dis­tanță de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o așteptam d-a veni a se întruni cu noi. Surpriza urâtă ce avu atât Kerim pașa, șeful oștirii turcești, întâlnindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cât și trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforțând da a trece mica distanță spre a sosi la cazarmă și încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie și in­fanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldații și, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puști, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanță, amândouă trupele încăierate și mai multe sloboziri de puști, iar până să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut și tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărșuind în despărțiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având și tunuri între distanțele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă și deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum și sloboziri de tunuri cu cartece, care curgând ca ploaia dimpreună cu țăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm și noi, cu menționatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât isprăvind soldații câte 20 patroane din patrontașe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului și spărgându-l, încărcară patrontașele lor și trăgeau focuri spre inamicii risipiți prin curtea cazărmii, întinși pe brânci, rezămând pușca chiar pe trupurile căzute.
Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulțimii trupei otomane, ricoșetele și vâjâitul gloanțelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curții cea mare a cazărmii, mei să mai putem ști ce se petrece afară cu trupa pompierilor, atât știu că de două ori au ridicat batista albă legată în vârful sabiei ofițerii turcești, strigând că e greșală (ianglâș), să stăm, și focurile abia încetau două minute și de sineși începeau iarăși în reciprocitate.
Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 români, în total, cu numeroasa trupă, de 9 000 oameni, ce marșa în Capitală, ținu de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras prin ulița din fundul cazărmii, unde întâmpinând în acea furie de retiradă și o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuți prin baionete, ei și caii lor, trecând peste cadavrele lor până ce ne răspândirăm care încotro am vrut.
Fragment din lucrarea „Istoria fondărei oraşului Bucureşti”, Dimitrie Papazoglu.

Surse: wikipedia, lectiadeistorie, adevărul.ro

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.