• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 19 Aprilie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Marţi , 1 Decembrie , 2020

Bădia Tache Rodas a trecut, neînvins, în veșnicie!

Există oameni extraordinari care, prin credință și curaj, ies din rând și din sine, din propriile limite, devenind deopotrivă eroi și sfinți. Sunt cei trimiși de Dumnezeu parcă dinadins să ne exemplifice condiția creștinului, aceea de a transforma imposibilul în posibil și minunea în firesc. Trec prin viață magistral, ridicându-se după fiecare lovitură, zâmbind în fața loviturilor, fără ură, fără regrete, fără intenții de răzbunare. Nu sunt niciodată învinși, pentru că nu renunță niciodată. Iar atunci când trec din lumea aceasta în cea veșnică, sunt convinsă că până și îngerii îi primesc cu aplauze. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu mai ține lumea aceasta. Bădia Tache Rodas a fost unul dintre ei.

  

 

Am avut onoarea să-l cunoaștem în urmă cu vreo 5-6 ani, la Hramul Mănăstirii Aiud. Un bătrânel uscățiv și vesel, atunci la vreo 90 de ani, care zâmbea întruna cu întreaga lui ființă: cu ochii, cu chipul, cu mâinile și, mai ales, cu sufletul. Aproape surd din cauza bătăilor încasate în temnițele comuniste, având dureri de cap puternice aproape în permanență și multe răni adânci din detenție, nu se plângea niciodată și nu vorbea despre sine, decât dacă era întrebat. Cel mai important pentru el era omul din fața lui, indiferent cine era, și pe care îl trata mereu cu toată atenția și dragostea, ca și când ar fi fost cunoștințe vechi. Părea mereu că nu are nicio grijă, că e deasupra vremurilor și chiar a timpului. Și, într-un fel, așa și era. Un om care a înțeles viața dincolo de valurile ei, mai mari sau mai mici. Un om care știa că faptele noastre au ecou în eternitate. Un om care a demonstrat că, în „jocul” profund nedrept al vieții și destinului, tu, biet om simplu, poți ieși învingător. La finalul oricărei convorbiri telefonice, încheia așa: „Vă îmbrățișez mereu cu aceeași dragoste”. Pentru că el a avut pu­terea să rămână mereu același: și în bătăile crunte, și în fața pumnului lui Țurcanu, și în torturile de la Pitești, Aiud, Gherla, și în fața morții mamei sale ucise de Securitate. Pentru astfel de oameni, sunt convinsă că până și îngerii aplaudă. 96 de ani fără pată și fără prihană. Așa că vestea morții lui nu m-a întristat. Pentru că Bădia Tache era un nemuritor. A trecut doar din lumea asta, în veșnicie, în legendă și în Cartea drepților și mucenicilor, luând cu el o poveste incredibilă de viață, la finalul căreia nu poți decât să exclami: „Da, un OM adevărat”.


Constantin (Tache) Rodas nu se lăuda niciodată cu rezistența lui, pentru că considera că nu i se datorează lui, ci Maicii Domnului, pe care a iubit-o din tot sufletul. Prima arestare a avut loc în 1942, pe când era elev la Liceul Comercial „Spiru Haret” din Ploieşti. Atunci a fost condamnat la cinci­sprezece ani de muncă silnică, eli­berat în aprilie 1944 prin decret şi rearestat după doar patru luni. Bădia Tache a reuşit să evadeze din lagărul de la Slobozia, în septembrie 1945, şi a fost reîncarcerat abia pe 17 mai 1948: „Într-o duminică, fără să fie premeditat nimic, i-am zis unui prieten: «Azi plec acasă», iar el s-a speriat, aşa că i-am spus: «Am zis şi eu aşa». Dar am zis fără să gândesc. Pentru că pe la ora 3 ne-au scos să aducem lemne de un metru pentru bucătărie. Eram numai în cămaşă şi pantalon. Văzând că gardienii nu erau atenţi, m-am dus după o stivă de lemne şi am trecut primul rând de sârmă. Apoi urma un loc liber şi mai era un gard de sârmă. Dacă mă prindeau acolo, mă împuşcau. Dar am trecut şi de al doilea gard şi am căzut într-o groapă cu bălării. Apoi am mers vreo 100 de metri şi am ajuns la capătul gardului. Am stat un pic să mă orientez şi mi-am zis că trebuie să urmăresc calea ferată să nu mă pierd că era pădure. Am ajuns la gara din satul unde s-a născut părintele Papacioc şi m-am dus la cabină şi le-am spus că ai mei au rămas în tren cât eu am coborât puţin, trenul a plecat şi eu am rămas doar cu hainele de pe mine. L-am rugat pe cel de acolo să mă lase să merg până la Ploieşti. Când a venit trenul, am fost lăsat să urc în locomotivă. Era în octombrie. Înainte de Ploieşti am coborât şi m-am dus la unchiul meu. Ai mei s-au speriat când am ajuns acasă. Le-am spus că am venit în concediu, să-i binedispun. Tata avea legătură cu şeful judeţului şi avea relaţii, aşa că am fost lăsat în pace până în 1948”.
A fost rearestat, însă, în 1948, când începe adevăratul calvar în temniţele comuniste. Putea alege de la început drumul uşor: de trădător. Dar l-a ales pe cel greu, de erou: „Pe urmă m-au arestat iarăşi, m-au luat de acasă. În ziua procesului, şeful Curţii Marţiale mi-a spus că dacă îi spun cine-i şeful nostru, la ora 12 mă lasă acasă. Iar eu i-am spus că nu ştiu. Aşa că au urmat procesele pe bandă rulantă şi mi-au dat 5 ani. A fost bine vreo două luni de zile, apoi a venit greul. Într-o bună zi, pe cei cu 5 ani ne-au luat să ne ducă la muncă la Canal. Am mers prin Văcăreşti, la Poarta Albă. Apoi ne-au dus aproape de Constanţa. Acolo, un deţinut, şeful brigăzii, m-a luat de ajutor. Era o brigadă de 15 oameni.
Într-o zi, şeful brigăzii m-a lăsat să scriu carte poştală acasă şi a doua zi a venit mama cu un colet şi plângea de cât de frig era. Unul dintre cei de acolo nu a mai rezistat din cauza regimului şi s-a aruncat în sârmele de pe margine şi l-au împuşcat. De la Canal, am primit dispoziţie să mergem la Piteşti, în 1950. Am trecut prin Văcăreşti şi ne-au dus la Piteşti”.
La Piteşti a intrat în „moara lui Ţurcanu”, în malaxorul de suflete numit reeducare, care l-a zdrobit fizic, dar sufletul nu i l-a putut zdrobi: „Ne-au băgat în două camere. Eu eram în camera «4 spital», îi spunea aşa pentru că pe vremuri la parter era spital şi camera era cu numărul 4. Acolo erau şi unii mai vechi. Pe noi ne scoteau din când în când afară şi rămâneau 3 locatari vechi care spuneau tot ce s-a vorbit, cu detalii despre fiecare. Eram vreo 30 de oameni acolo. Dar cei mai vechi întrebau: cine eşti, de unde eşti, şi eu am avut organizaţii, tu ce ai făcut? etc. Eu nu am vorbit că nu aveam ce să vorbesc. Şi în 25 martie, cu o oră înainte de stingere, au început să ne bată. Ţurcanu a dat semn şi
s-au năpustit cu bâte”.

Primul miracol al temniţei era faptul că Bădia Tache nu simţea loviturile: „Eu nu am simţit nicio lovitură, nu am ţipat deloc. Ve­deam că dă în mine, dar nu sim­ţeam nimic. Ajutorul lui Ţurcanu era Tudor Stănescu. Strigau: «porcii la masă», iar noi, cu ga­mela în faţă, trebuia să mâncăm cu mâinile legate la spate. Apoi, la comandă, trebuia să mâncăm din pâine când ziceau repede: muşcă-înghite, muşcă-înghite! Altă dată ne-au ţinut nemişcaţi pe marginea patului cu mâinile pe genunchi şi să ne uităm la un punct fix. Altă dată ne-au pus să facem o mie de genuflexiuni. Eu am reuşit să fac o mie pentru că aveam rezistenţă de la lucrul la lopată de la Canal. Apoi ne luau la interogatoriu: «Pe cine ai lăsat afară?». Cam aşa era «programul». Dimineaţa ne dădea o gamelă de terci, dar vă spun sincer că în acele momente nu mai simţeam nici foamea. Şi vă spun sincer şi cred asta: când crezi în Dumnezeu, nimic nu e greu! Iar eu am crezut”.

De multe ori, a încasat bătaie pentru alţii. Dar nu le poartă ranchiună şi e bucuros că a primit bătaia şi nu stigmatul de reeducat: „La un moment dat, a trebuit să ştergem sub priciuri şi unul, Suciu, fost şef la Arad, mi-a spus: «Să nu spui nimic», iar eu i-am răspuns: «Nu spun nici mort». După care a venit Ţurcanu şi a întrebat: «Are cineva ceva de spus?». Iar Suciu ridică mâna şi a zis că a vorbit cu mine. Asta pentru că acolo era regula că scăpa cel care pâra primul. Eu
le-am spus: «Am zis tot ce ştiu», iar ei mă băteau. Dacă spuneam un nume, îl băteau şi pe acela, aşa că preferam să dea în mine. Ţurcanu era voinic, avea un regim special aşa că ajunsese cred la peste 100 de kilograme. Când lovea, făcea prăpăd. Eu nu m-am temut de Ţurcanu pentru simplul fapt că atunci când mă lovea nu simţeam nimic, nicio durere. Puteam să mă uit în ochii lui, iar asta parcă îl speria. Secretul este Maica Domnului, ea m-a ajutat de fiecare dată! M-a ajutat de enorm de multe ori, dar nici eu nu am scuipat-o niciodată! Eu niciodată nu am ţipat în timpul bătăilor”.
Bădia Tache a avut o rezistenţă incredibilă. Se mirau şi torţionarii că nu ţipă şi nu plânge. A plâns o singură dată: „Am plâns pentru că era Săptămâna Mare. Cât am fost închis mă rugam tot timpul la Maica Domnului, spuneam:
«Mi­luieşte-mă pe mine păcă­to­sul!» şi îi spuneam tot ce simţeam. La un moment dat, vorbeam atât de prietenos cu Maica Domnului ca şi cum vorbeam cu mama. O singură dată am avut un vis cu Maica Domnului. Am adormit rugându-mă şi nu mai ştiu ce i-am spus, dar ştiu că m-am trezit cu convingerea că nu sunt singur”.

Apoi, bătăile s-au oprit la Piteşti şi au fost duşi la Gherla, aproape toţi, inclusiv Ţurcanu. După trei zile a început şi aici reeducarea: „Ne-au anunţat că a început reeducarea şi să ne gândim ce nu am spus. Te băteau până leşinai, apoi dădeau cu apă pe tine şi, când îţi reveneai, băteau în continuare. Într-o zi ne-au scos în curte. Pe acolo nu avea voie să circule nimeni, iar dacă apărea cineva, trebuia să întorci faţa la perete. Şi acolo era un camarad de la Sinaia care mi-a spus că avea voie să umble prin toată fabrica. I-am spus să anunţe că am venit de la Piteşti şi să nu răspundă la nicio întrebare. Iar el s-a dus şi m-a pârât, pentru că îi era frică să nu îl spun eu pe el. Seara a venit Ţurcanu şi în camera 98 m-a bătut. Doi au pus o saltea pe uşă să nu se audă, dar eu nu ţipam pentru că nu aveam voce de ţipat. Nu ştiu cât durau bătăile, dar pot spune că dădeau până când erau mulţumiţi. Mă băga sub apă şi dădea din nou. Sânge am văzut că curgea din mine, dar nu simţeam nimic, nicio durere. La Gherla, Ţurcanu m-a bătut mai rău decât la Piteşti. A doua zi dimineaţă, gardianul de la etajul 3 dispăruse, aşa că tot etajul era al lui Ţurcanu. M-a băgat în prima celulă şi mi-a pus un sac pe cap şi m-a bătut iar. Apoi m-a dus prin toate celulele să fiu exemplu pentru cei care fac ca şi mine. Am fost dus prin 15 camere, mă târa pe jos, ca să impresioneze, şi le spunea că cine va face ca mine nu va trăi. Ei au crezut că sunt mort. În timpul acesta a murit cineva la etajul trei şi era învelit în cearşaf. Când l-au dus jos, cei care au văzut, au crezut că pe mine m-au dus. Mi-a ajutat Maica Domnului să nu simt nici bătăile, dar nici foame sau sete. Nu poţi însă să-i judeci pe cei care spuneau ceva des­pre tine, că trebuiau să raporteze. Dar eu ştiam că dacă spun eu, întâi îl bătea pe cel despre care spu­neam. Aşa că nu am spus des­pre nimeni nimic”.
De multe ori, moartea a trecut pe lângă Bădia Tache milimetric. Dar niciodată atât de aproape ca atunci: „Eram încă în Ploieşti şi m-am îmbolnăvit. Nu mă puteam ridica din pat. Ei spuneau că e lombos­ciatică. Chiar nu mă puteam ridica din pat, nu mă puteam mişca. Au venit a doua zi doctorul şi oamenii de la Curtea Marţială. Au venit şi a treia zi, şi a patra zi şi nimic, eu nu mă puteam mişca. A venit doctorul cu securiştii să mă ridic, că plec acasă. Era 11 noaptea, dar eu nu mă puteam mişca. Au stat cât au stat să mă convingă, dar dacă nu putem să mă ridic au ieşit înjurându-mă. A doua zi am aflat că i-au eliberat pe 4 în noaptea aceea şi au fost împuşcaţi în oraş. Cu ei ar fi trebuit să fiu şi eu, dar Maica Domnului m-a ţinut la pat. Am aflat apoi că trebuiau să fie împuşcaţi 4 de la drept comun şi unul dintre deţinuţii politici, care eram eu, să nu se afle ce s-a întâmplat la Piteşti. Mai mult, mama a fost anunţată că am fost împuşcat pe stradă şi să meargă să mă identifice. Probabil nu au apucat să schimbe scenariul, iar ei ştiind că am fost eliberat, au anunţat-o că am fost împuşcat. Dar eu nu eram printre cei împuşcaţi. Apoi, la scurt timp, mi-a trecut din senin durerea de spate. Face Maica Domnului nişte lucruri de necre­zut! Dar numai cine crede în Dumnezeu şi în Maica Domnului înţe­lege. Mă rugam la Maica Domnului pentru că ea te iartă şi dacă greşeşti. Mântuitorul, în schimb, este drept”.
 
Eliberarea a venit neaşteptat. Bădia Tache credea că e o capcană doar. N-a vrut să iasă din închisoare până a venit mama sa după el, cu un taxi: „Nu voiam să ies că am crezut că mă împuşcă. Aşa că au chemat-o pe mama cu o maşină până în faţa închisorii. Au oprit circulaţia la capetele străzilor şi mama a venit cu un taxi, când i s-a făcut semn, şi m-au urcat în maşină. A doua zi, tot Ploieştiul ştia de la taximetrişti că s-a eli­berat un deţinut politic. Şi m-am dus acasă”.
A fost rearestat după nici doi ani, pe 14 mai 1958, în al doilea mare val de represiune. A fost condamnat la alţi douăzeci de ani de muncă silnică şi a fost închis la Ploieşti, Jilava şi Aiud: „Mi-am zis: «Îi fac şi pe ăştia». Atunci
m-au dus la Aiud. M-au arestat în 1958 şi la Aiud am făcut 6 ani, până în ’64 când a fost decretul de eliberare. Acolo s-a făcut reeducare mult mai parşivă. Pentru că nu am acceptat reeducarea, mi-au dat să am grijă de 12 porci. Mâncarea porcilor era mai bună decât a noastră. Dar pentru că nu am acceptat reeducarea şi ideile co­muniştilor, am fost dus în Zarcă, la izolare. Acolo m-au ţinut. În ’64 a venit decretul de eliberare. După ’64 m-am angajat foarte greu, cu toate că ştiam mai multe limbi: germană, franceză, italiană etc. Mergeam periodic la securitate. Am fost urmărit până după Revoluţie. În anii ’90 am scăpat miraculos dintr-un accident, când un şofer s-a dat cu maşina după mine şi a încercat să mă calce, pentru că unii se temeau să nu spun ce mi-au făcut”.

 

 

Pe soţia lui, Matilda, a cunoscut-o în 1971, după eliberare. Ea voia să înveţe limba franceză, iar el o medita. Peste un an s-au căsătorit. N-aveau niciun ban, aşa că au făcut nunta la mănăstirea Ghighiu. Povestea lor ar fi demnă de un ro­man de dragoste. Soția lui, Ma­tilda, s-a stins în urmă cu câte­va luni. Era oarecum previzibil că Bădia Tache își va dori să o urmeze repede, pentru că n-au stat niciodată despărțiți nicio noapte.
Dar Dumnezeu nu a rămas dator nici în lumea aceasta față de el și nu va rămâne nici în cealaltă. Ultimii ani din viață au fost petrecuți la Mănăstirea Aiud, sub îngrijirea caldă și părintească a părintelui Gavriil și a călugărilor de aici, în special a monahului Justinian. Tot aici, a fost înmormântat marţea trecută, lângă soția sa Matilda. Și pentru că o astfel de poveste avea nevoie de un final pe măsură, Dumnezeu a rânduit ca ultimul supraviețuitor al celor patru reeducări comuniste să fie primul dintre „sfinții închisorilor” cu mormânt cunoscut aici, la Aiud. De acum, mormântul său de lângă Monumentul de la Aiud va fi dovada vie a lucrurilor care trec dincolo de moarte. Pentru că acestea sunt singurele care au valoare și singurele care pot transforma un om simplu într-un ÎNVINGĂTOR.

De acum, te vom îmbrățișa doar cu sufletul, Bădie Tache. Dar o vom face mereu, cu aceeași dragoste!

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.