„Aștept ordonanțele dumneavoastră!”...

- Foștilor mei elevi, astăzi încă liberi -

Nu cred că există adult din România care să nu fi citit romanul „Cel mai iubit dintre pământeni!” a lui Marin Preda sau să nu fi văzut filmul inspirat de acest roman, în regia lui Șerban Marinescu (1993), în care Ștefan Iordache a jucat magistral rolul lui Victor Petrini, eroul dramei istorice din perioada instaurării dictaturii comuniste în România. 

O poveste despre adevăr și libertate ca și concepte fundamentale ale civilizației europene, apoi despre frică, demnitate, manipulare, abuz de putere, șmecherie, oportunism, ierarhia valorilor, schilodire morală, în total, un tablou sumbru și rușinos al României din perioada istorică la care făceam referire. 

Nu știu cum se face că, în zilele noastre, trăiesc oarece similitudini ale vieții sociale prezente cu atmosfera deceniului șase a veacului trecut. Unele similitudini pot fi considerate coincidenţe de-a dreptul stranii. Să dăm câteva exemple:

Instrumentarea fricii: Dacă recitim istoria, acum documentată, despre instaurarea comunismului în România, dar și din amintirea unor seniori, vom vedea lesne asemănarea instaurării fricii în populație, odată prin identificarea unui „dușman” comun, cu care „întreaga națiune sănătoasă” trebuie să lupte cu toată energia, apoi instaurarea fricii conform căreia alierea cu dușmanul sau nerecunoașterea acestuia va fi aspru pedepsită. În anii ’50 era vorba de „chiaburi”, „partidele politice retrograde” (altele decât PCR) și „proprietarii de fabrici” care, împreună, „sug sângele poporului”. Acești dușmani erau insidios portretizați abject în presă și afișe mari și colorate, pentru a putea fi lesne de recunoscut. Astăzi, dușmanii poporului sunt partidele de opoziție, specialiștii nealiniați poziției oficiale, oamenii care au îndoieli, critici, sau opinii contrare în social-media. Aproape toată mass-media toarnă zilnic vitriol în urechile oamenilor despre gravitatea pandemiei și despre necesitatea respectării măsurilor „decise” la Cotroceni, fără nicio dezbatere democratică. Dacă nu ai scris pe declarație ora exactă când te întorci de la semănat, dacă ești bătrân și ai mersul prea lent riscând a fi „prins” în afara orarului de aprovizionare, dacă pui întrebări incomode, dacă îți expui îndoiala asupra unor măsuri luate, pe facebook, vei fi aspru amendat sau poate te alegi cu un dosar penal. Nu atât frica de boală este atât de mare, cât frica de pauperizare sau aruncarea ta pe mâna unei justiții imprevizibile și uneori neprietenoasă cu cetățeanul pe care-l servește în numele „drepturilor omului” (care acum, „temporar” sunt suspendate).

Destinul dramatic a lui Victor Petrini s-ar putea lesne repeta astăzi pentru delictul de opinie...

„Ministerul adevărului” – adevărul oficial: Tot ce se declară în afara surselor oficiale este „fake news”, fals, aparține teoriei conspiraționiste, trebuie sancționat (sub capătul de acuzare al „zădărnicirii combaterii bolii”). În țările unde democrația rezistă, presa abundă de semne de întrebare referitoare la adevărul științific al pandemiei declarate de OMS (Organizația Mondială a Sănătății), iar unele state nici măcar nu se ghidează după aceste recomandări, sau se ghidează parțial. Dincolo de speculații, se fac anchete serioase referitoare la originea virusului, se pun cap la cap informații din ultimii ani referitoare la amenințarea unei pandemii, savanții ies public și exprimă opinii contrare celor „politically correct”, iar cetăţenii participă la aceste ample dezbateri. Pun la îndoială măsurile luate, felul acestora, consecințele acestora, durata acestora. Și, în logica bunului simț și a respectului față de celălalt, respecți și tu măsuri de protecție și de distanțare socială. Nu de frica morții, nu de frica autorității. În țările cu democrație consolidată, cetățenii dezbat serios și intens situația provocată de această pandemie, având ca principală preocupare contribuirea la depășirea ei, depășirea crizei economice ce vine în siajul crizei sanitare, dar mai ales revenirea la stilul de viață anterior, unde libertatea este cel mai puternic concept din sfera drepturilor omului. La noi, presa – intens finanțată de companiile farmaceutice – amplifică până la saturație drama provocată de straniul virus, guvernanții alungă de la decizie pe cei incomozi, trecând peste orice argument al competenței, amenință direct sau indirect pe toți opozanții și instrumentează faptic exercițiul militarizării statului, de la „ordonanțe militare” la prezența militarilor înarmați în stradă, la folosirea disproporționată a forței (sunt destule exemple în acest sens). Carantină forțată, arest, bătaie, amendare, ne amintesc de „pățaniile” lui Victor Petrini referitoare la interpretarea de tip „politically correct”, de către securitate, a unei corespondențe cu un prieten din străinătate... „aștept ordonanțele dumneavoastră!”. Arest, bătaie, condamnare de 10 ani, lagăr, muncă silnică, „reintegrare socială”. Aș ruga cititorul să nu pună la îndoială capacitatea statului (de drepți) actual de a „extrage din turmă” câte unul cu gura mare, un incomod jurnalist sau omuleț politic, de a-l executa în piața publică și media mainstream, de a-i confecționa un dosar pe măsura limbuției avute. Și toate astea sub un guvern „liberal”. Vai!!!

Libertatea se pierde ușor și se câștigă/recâștigă foarte greu. Pot fi restrânse multe drepturi, dar fără libertate, cetățeanul redevine un număr din statistici, o oaie din turmă, o piesă dintr-un angrenaj social. Un nimeni. Fără gândire critică, fără curiozitatea cercetării, fără exercițiul îndoielii, tot ceea ce știm rămâne la stadiul de reflex dobândit prin dresaj. 

Citiți, întrebați, căutați, strigați, scrieți, protestați, alegeți-vă, dintre voi, o nouă generație de lideri. Nu de șefi, premieri sau Furer. Când eram mai tânăr, o întreagă propagandă mediatică și politică occidentală, din care cu țâfnă făceam și noi parte, ne-a alimentat cu ideea necesității intervenției forțelor multinaționale în Irak, împotriva unui regim care producea arme chimice. Așa s-a distrus o țară. Și noi am aplaudat. Astăzi este dovedit faptul că nu a fost vorba de arme chimice, ci doar de un regim incomod restului lumii. A fost o mascaradă. Dar despre Siria ce mai știm? Dacă, peste 15 ani, se va fi dovedit de mascarada numită Covid-19? Pe ce ne bazăm astăzi când ne cedăm atâtea libertăți în numele adevărului enunțat răspicat de „Ministerul Adevărului”? Cine mă/ne ajută cu înțelegerea lumii în care trăim?

Nazismul a fost una dintre cele mai urâte povești din istoria omenirii. O mai ținem minte? Iată cum a început: cu obediența, conformismul, indiferența, apoi frica:

„Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.” (Martin Niemöller, 1892 - 1984, a fost un pastor luteran german).

O modestă lecție de filosofie. Semiclandestină…

Aștept ordonanțele dumneavoastră!