• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 29 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 13 Iulie , 2018

Aşa-şi zicea el, că-i zice Alfabet, că n-are şcoală. Poate doar pentru socoată, că de scris, nici vorbă. La ce să-i trebuiască?
Chiar şi-n armată, ce, cătarea era scrisă? Abia un semn într-un cerc lipit pe vârful ţevii: la ăsta se uita! Şi nici măcar cu amândoi ochii, ci numai’ cu unul, da’ n-a greşit niciodată ţinta. Ni­merea numai în cercul din mijloc, unde era o pată cernită, de zicea ofiţerul că trage tot în curu’ propriilor gloanţe… „Intrau toate în acelaşi loc, de-ai fi zis că-s fraţi care mergeau unu’ după altul”, povestea el.
Şi atunci ţin’te la-ntrebări, cum face şi de ce nimereşte numai în centru.
- Io nu ştiu cum, că-s alfabet! - zicea el.
Iar ei râdeau de el că-i tăntălău, dacă-i alfabet.
Alfabet, tăntălău sau cum îi mai ziceau, lui nici că-i păsa. Dar, citat pe armată ca fiind cel mai bun ţintaş al regimentului, a stârnit o invidie care i-a asmuţit pe toţi împotriva-i. Pe el, însă, îl durea-n cot. Şi nu le-a cerut decât un concediu din care era cât p-aci să nu se mai întoarcă la regiment. Iar când a fost întrebat de ce întârziase, n-a zis decât: „Îs alfabet” - şi nimic mai mult.
Gradaţii mureau de râs şi dădeau din umeri. Nepăsător la orice bătaie de joc, el îşi sorbea secărica şi gâlgâind-o, împleticindu-se un pic, se făcea că-i ia la ochi cu o puşcă imaginară.
Când s-a-ntors în sat înainte de termen şi-ntrebat cum de-a şi terminat cu cătănia, le-a răspuns că l-au ochit şi pe el cei mari şi l-au eliberat pe merit.
- Că, dacă-i luasem la ochi, ştiau ei ce ştiau!
- Şi asta i-a speriat?
- Şi-ncă cum! - a râs el, rostogolindu-se ca un butoi, spre comparativă, să mai tragă o „adio, mamă”.
Era gras, cu o burtă ca un cimpoi, în care încăpeau vrute şi nevrute, nu numai secărică sau „adio, mamă”. Pe astea i le dădea şeful comparativei, privindu-l cruciş.
- Dacă-i alfabet, săracu’! - ziceau privitorii, întorcând capul şi scărpi­nându-se-n ceafă. Cine să-l ia în serios?
Până-ntr-o iarnă când, betegindu-se rău popa, cine să cuteze să se ducă până la potica din târg, să cumpere şi să-i aducă leacuri? Cine?
Şi iată că atunci, trecând din întâmplare prin faţa porţii, venind de cine ştie unde, se ivi alfabetul.
- Trimisul Domnului! - strigă preoteasa, văzându-l. Hai înluntru! – îl chemă ea în casă, prin uşa abia crăpată, ca să nu intre gerul odată cu el.
Nu voia femeia să scape ocazia şi nici Alfabetul pomana lichidă care-l aştepta întotdeauna, cu multă generozitate, în casa celui care-i cunoştea bine meteahna. Şi fără prea multă vorbă, preoteasa îi spuse pentru ce-l chemase, iar Alfabetul, după ce-şi primi pomana, fu gata să plece la potică de îndată, chiar dacă pe drum ar fi avut de înfruntat un regiment de balauri.
Pentru că era alfabet, cum zicea el fără ca nimeni să-l poată clinti din convingere, era sigur că nu i se putea întâmpla nimic rău. Şi nici pe cel mai bun ţintaş nu puteau să-l prade tâlharii.
- Dar bagă de seamă, îi atrase preoteasa atenţia, că pe ţidula asta stă scris ce-i trebuie părintelui pentru vindecare, iar pe cealaltă, ce-i trebuie scroafei noastre ca să fete uşor şi cât mai mulţi purcei. Băgat-ai la cap ce trebuie să-i spui poticăraşului?
- Cum să nu, coană preoteasă, că pun în stânga ţidula pentru scroafă şi-n dreapta pe cea pentru popa, c-aşa-i frumos…
- Şi ce-i spui poticăraşului?
- Că popa-i tare beteag şi scroafa-i tare frumoasă şi merită să facă mulţi purcei.
- Ooo! Bată-te! - fu gata preoteasa să-l ocărască, dar Alfabetul o şi zbughise afară. Şi din pragul uşii deschise, o asigură pe preoteasă, pe care vântul era gata s-o ia pe sus, că-i „va avea pe toţi în vizor”, ca-n armata. După care, o pală de viscol ce voia să dea buzna în casă printre picioarele preotesei îi şterse de pe buze ultimele cuvinte şi ultimii paşi de pe nea.
- Na, c-a şi dispărut! - oftă femeia, de bucurie că l-a putut trimite după leacuri şi de necaz că nu mai apucase să-i spună ceva.
Nimic nu i se-ntâmplă omului până ajunse-n târg şi nici până la potică.
Odată ajuns acolo, după multe bă­tăi în poartă, în timp ce viscolul şuiera amarnic pe la fereşti, îi deschise potică­raşul, un bătrân care, din pricina grabei, uitase să-şi pună ochelarii pe nas.
Când întrebă cine-i acolo, Alfabet îi răspunse, strigând de putea scula şi morţii, că vine din sat pentru leacuri pentru popă şi pentru scroafă. Potică­raşul îl trase de mâneca ţundrei înăuntru, holbându-se uluit la arătarea care semăna cu un om de zăpadă şi luându-i din mână ţidulele. Omul le ţinuse, până la urmă, în fundul căciulii, de teamă să nu şteargă furtuna scrisul de pe ele. Şi nu se ştersese nimic, doar că bătrânului poticăraş, care nu se dumirea cu cititul literelor chirilice – de, scriere de popă! -, se gândi că, până una-alta, să-l pună pe mesager să-i taie un braţ de lemne şi să i le aducă în casă.
- Pe gerul ăsta?! - se miră omul.
- Da! - răspunse poticăraşul, cu ochii pe ţidule. Pentru că ce scrie aici îmi dă mult de furcă pentru pregătirea leacurilor. Aşa că taie tu lemnele şi du-le sus, în casă, unde ai să primeşti ceva pentru încălzire!
Ce să facă omul? Se puse pe lucru. Tăie o grămadă, două, le cără în casă, dar acolo nici urmă de ceva care să-i mai dezmorţească cimpoiul. Degeaba tăiase el atâtea lemne. Bătuse atâta drum prin viscol ca să scape popa de boală şi să facă scroafa purcei! „Da’ eu cu ce mă aleg?”, se-ntrebă el revoltat. Şi strigă în gura mare, să-l audă toţi vecinii:
- Gata cu munca pe ziua de azi, că moare popa şi nici scroafa nu mai fată, dacă nu vin eu cu leacurile!
Speriat de strigătele lui, potică­ra­şul, văzând că nu-i de glumă, strigă şi el:
- Vineee! Vineee! - şi se ivi de după tejghea, cu două sticluţe-n mână. Amândouă erau mici şi albe, aşa că-i zise lui Alfabet:
- Uite, asta-i pentru om, adică pentru popă, şi asta-i pentru dobitoc, să fete când şi câţi purcei o vrea! Să ai grijă să nu le-ncurci sau spargi, că-s scumpe şi le plăteşti!
Ce să plătească el, că doar preo­teasa trebuia să-i plătească lui. Aşa că interesul său era să plece cât mai repede de la potică. Şi-nşfăcând sticluţele, o lua la fugă fără „mulţam” sau „bun-rămas”, că ziua era pe sfârşite şi viscolul neogoit.
Din păcate, însă, nu astea-l preocupau pe omul nostru, ci faptul că, în ciuda gerului şi-a viscolului, el nu-şi băgase nici măcar nasul în birtul din târg. Or, să-l scape chiar şi la înapoiere? Nici gând!
Era ger mare, muncise la lemnele spiţerului, nu căpătase nimic care să-l dezmorţească şi să nu se cinstească şi el cu ce-i plăcea?
Şi se cinsti după poftă. Iar când ieşi din birt, căzu şi sparse o sticluţă cu leacuri.
Şi ce-i veni în gând, după ce se ridică din nea? „O fi sticluţa popii sau a scroafei, cea care s-a spart? Habar n-am, dar, decât să moară popa, mai bine să nu fete scroafa”.
Şi-i dădu preotesei sticluţa ră­masă, mărturisindu-i pozna cu spartul celeilalte.
- Şi dacă cea spartă a fost cea a popii, ce mă fac? O dau pe asta scroafei? - îl întrebă femeia.
- Io-s alfabet, nu ştiu! – răspunse el. Dar, dac-ar fi după mine, aş zice c-ar fi mai bine s-o daţi totuşi popii, fiindcă decât să fete scroafa mulţi purcei şi să moară popa de durere, mai bine pe de-ntoarsa, nu?
- Şi dacă i-o dau scroafei? - se răzgândi preoteasa.
- Să moară popa?! - se sperie Alfabet.
- Da’ dacă nu moare?
- Atunci să te văd ce-ai să te faci cu droaia de purcei!
- Şi tu, care-ai spart uiaga?
- Io-s alfabet, nu mă-mpoartă! - răspunse el.
Că doar era nepotul lui Modru, cel care-i spunea oricărui om necăjit: „Ştii ce? Las’ că-ţi trece! Că nu-i modru să nu-ți treacă...”

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.