Agitație electorală

Și pentru că în Franța câmpul de luptă, sau de dispută electorală era mai spectaculos, tot aici, s-au făcut și cele mai machiavelice puneri la punct a strategiilor respectivilor beligeranți, candidați la magistratura supremă a Franței (în America prin alegerea lui Trump, opțiunea fiind deja făcută: „America first”, problema globalizării fiind sus­pendată). În Franța însă, candidații care au reușit să se impună după primul tur de scrutin la alegerea prezidențială au fost destul de numeroși, zece la număr: Emmanuel Macron cu 8.657.326 vo­turi, Marie Le Pen cu 7.679.492 voturi, Francois Fillon cu 7.213.797 voturi, Jean Luc Mélenchon cu 7.060.885 voturi, Benoît Hamon cu 2.291.565 voturi, Nicolas Dupont-Aig­nan cu 1.695.186 voturi, Jean Lassalle cu 435.365 voturi, Pilippe Poutou cu 394.582 voturi, Francois Asselineau cu 332.588 voturi, Nathalie Arthaud cu 232.428 voturi și Jacques Cheminade cu 65.598 voturi.

Televiziunile de vârf franceze, cele mai avizate arătându-le tuturor auditorilor și candidaților respectivi ce a devenit și mai ales ce ar trebui să fie o dezbatere de idei, de proiecte electorale realiste,
i-au făcut pe cei ce-și atribuiseră calificativul de „buni” să-i critice pe cei „răi”, adică pe cei care de luni de zile erau vizați ca ținte principale, Fillon și Le Pen. O dezbatere deja veche în istoria Franței, desfășurată într-o idee că: „oare ar trebui să refuzăm salvarea cetă­ții și a națiunii când e nevoie de a avea oameni expeditivi, autoritari și abili, care nu se orientează după reguli obișnuite, mai puțin integre, ca să nu sombreze sub pretextul privilegierii idealului național?”, opțiune pusă între politica Sfântului Rege Louis al IX-lea și cea a lui Machiavelli, zice un comentator francez, așa zis „bun”, citând în acest sens un pasaj dintr-un roman balzacian („Casa Nucingen”). Iar pasa­jul sună așa: „Un mare politician trebuie să fie un scelerat abstract, fără de care societatea ar fi prost condusă”. Şi mai departe continuă comentatorul „bun”: „Un prim ministru care primește o sută de milioane și care ar face Franța mare și fericită, n-ar fi oare preferabil în locul unui prim ministru care și-ar ruina țara?...”. Aluzie la candidații pentru al doilea scrutin, respectiv Marie Le Pen și Macron. Iar acest fapt i-a lăsat pe alegători într-o incertitudine opțională până în ajunul alegerilor, când din cauza manipulării presei și a mass-mediei, tabăra mondialistă, vizându-l pe Macron, și-a atins scopul la scrutinul II, ieșind acesta câștigător cu majoritatea necesară de voturi.

Iar la o oră după anunțul făcut, tot evantaiul eșichierului politic, de la Hamon până la Fillon, toți acei domni care erau în stare să se sfâșie între ei în furibunda concurență de până atunci, anunțau în cor, într-o luare unanimă de poziție, pentru a nu da la unison decât un singur cuvânt de ordine, consemn de vot: „toți în spatele lui Macron!”. Și nu pentru o susținere adițională, mai spuneau ei, ci din nevoia imperioasă de a salva cu orice preț democrația, misiune vitală pentru Franța și singura atitudine convenabilă pentru a face baraj oribilului front național.

Marea sperietoare, pentru cei ce nu-și dădeau seama, în sufragiul universal devenise o mascaradă în care orice s-ar fi întâmplat, regulile jocului fuseseră falsificate, zarurile aruncate în favoarea celui ce trebuia ales neapărat, și cărțile măsluite în așa fel încât asupra alesului să nu mai plutească suspiciuni dăună­toare. Și tot în respectiva presă franceză se mai insinua și faptul că pentru conducătorii de orchestrație electorală suveranitatea populară și asentimentul poporului n-ar mai fi necesare, întrucât de fiecare dată poporului i se confiscă libertatea de exprimare obiectivă.
Motiv pentru care, vederea celui de al doi­lea tur de scrutin, nemaifiind niciun dubiu asupra identității alesului, se veri­fica și spusa lui La Fontaine cea cu: „la raison du plus fort est toujours la mailleur” („judecata celui mai puternic este totdeauna cea mai bună”, sau „cel mai puternic are întotdeauna dreptate”).

Dreptatea celui mai puternic se impu­sese – mai ales că-n spatele ei stătea marea finanță trans-oceanică ajunsă în vremea noastră, prin Macron, susținutul lui Rothschild, chiar și la Elysee; cu aceasta drumul spre globalizarea finală nemaiprezentând niciun obstacol. Dar, oare chiar așa să fie?