• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 25 Septembrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 11 Septembrie , 2020

72 de ani de la arestarea „Lotului Vişovan”, primii deţinuţi politici din Maramureş

An de an, în 29 august, la Sighetu Marmației, are loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „Lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă. Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan. Alături de cei 2 membri prezenți ai „Lotului Vișovan” – Ioan Ilban și Nistor Man, au mai participat membri ai familiilor și persoane apropiate. Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „Lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (90 ani) și Petru Codrea (89 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (88 ani) – Vișeu de Sus, și Nistor Man (91 ani) – Tg. Mureș. În afara celor din „Lotul Vișovan” mai sunt în viață 7 deținuți politici din Maramureșul istoric.

 

În vara anului 1948, închi­soarea de la Sighetu Mar­maţiei a devenit închisoare politică, prin încarcerarea unui lot de 18 elevi şi studenţi, numiţi ulterior „Lotul Vişovan”, după numele lui, Aurel Vişovan, student şi profesor la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu ­Marmaţiei. Pentru iubirea de ţară și de Dumnezeu au stat în iadul închisorilor comuniste zeci de ani, terorizaţi de fiare ca „Maromet” sau Ţurcanu.
Deşi tineri, mulţi nişte copiii, toţi au intrat în puşcărie cu curaj. Şi cu zâmbetul biruinţei pe buze. Nu
s-au plâns nici atunci, nici în anii plini de urgii care au urmat. Au continuat să lupte contra comunismului rezistând, rugându-se, cântând şi păstrându-şi principiile nealterate.
Era vara lui 1948. O vara ploioasă şi ciudată, care îţi bagă umezeala în oase la fel ca beciurile securi­tăţii. Cei 18 tineri, elevi la Liceul sighetean „Dragoş Vodă” erau în vacanţă. Acasă, la Ieud, Drago­mireşti, Vişeu. Auziseră că începuse prigoana, dar se gândeau că ei n-au făcut nimic rău. În fond, a crede în Ţară, Neam şi Dumnezeu nu poate fi infracţiune. Ei au trăit lupta maramureşenilor împotriva activiştilor ucraineni care voiau alipirea judeţului Ucrainei, alege­rile falsificate din 1946 şi au auzit poveşti despre lagărele ruseşti. Alţii, ca refugiaţi din Ardealul de Nord, au ajuns la studii în Buco­vina şi au aflat de acolo despre masacrele comise de sovietici împotriva populaţiei româneşti. Ştiau că ţara nu se îndreaptă într-o di­recţie bună şi au decis să reac­ţio­neze, aşa cum o puteau face nişte elevi.
În cartea lui Marius Vişovan „Mărturii ale rezistenţei anticomuniste din Maramureş”, supravie­ţuitorii lotului povestesc cum au conştientizat pericolul comunist. Gheorghe Bulacu povestea că după ce s-a întors din refugiu a constatat că PCR preluase puterea şi promovase în funcţii persoane de origine etnică străină: „Ca elev am văzut cum se manifesta propaganda comunistă în şcoală, glorificând ocupaţia sovietică şi atacând valorile tradiţionale – creş­tine şi naţionale în care noi am fost crescuţi. Din fericire, foarte puţini profesori şi elevi de la Dragoş Vodă au aderat la principiile comuniste. Noi, elevii, deşi eram tineri, eram perfect conştienţi de pericolul comunist şi atât în şcoală cât şi în oraş încercam să ne opunem”.
Alţii au cunoscut „pe viu” furia sovieticilor. De exemplu, prin 1945, Petru Codrea, care avea pe atunci 14 ani, a fost ameninţat cu pistolul de un soldat sovietic.
Mai mult, la „Dragoş Vodă” erau şi elevi din dreapta Tisei, care cu­noşteau mai bine teroarea sovie­tică.
Aşa, încet, a început să lege această organizaţie anticomunistă, care s-a bazat în primul rând pe educaţie creştină. De politică se vorbea prea puţin. În schimb, se vorbea de drepturile şi libertăţile pierdute.
Toţi cei 18 elevi din „Lotul Vişo­van”, aflaţi acasă, în vacanţe au fost ridicaţi de acasă şi aduşi în beciurile securităţii. După un plan machiavelic, bine pus la punct, arestările s-au făcut în timp record (în 20-22 august au fost ridicaţi aproape toţi) şi în cea mai mare linişte, pentru ca tinerii să nu poată fi avertizaţi şi să ia calea munţilor.
Printre primii, după Vişovan şi Petru Codrea, a fost ridicat Ioan Ilban, de acasă, din Dragomireşti. După o percheziţie minuţioasă, a fost băgat singur în beciurile Securităţii. În 21 august, în aceeaşi celulă a fost adus Petru Codrea.
În acea zi Nistor Man, se afla la Şieu. În cartea preotului Marius Vişovan, „Marturii ale rezistenţei anticomuniste din Maramureş”, povesteşte: „M-au luat de acasă jandarmii şi m-au dus la Sighet, unde m-au luat în primire securiştii Mureşan şi Stern. M-au dat pe mâna agentului Gherasim, care
m-a bătut cu ce a apucat, cu palmele, cu picioarele...”. Ioan Dunca se afla la Ieud când ceilalţi au fost arestaţi. Tatăl său fusese deja ares­tat, aşa că a fost fugar vreme de vreo două săptămâni. Din cauza că familia lui era terorizată, în 8 septembrie, s-a predat. A fost bătut, dar n-a spus nimic. Tot pe 21, a fost arestat şi Gheorghe Andreica. Grigore Hotico a fost reţinut o zi mai târziu, într-un magazin din centrul Sighetului. Atunci, a primit doar o palmă pentru că i s-a găsit în buzunar poza unei mătuşi din Bucureşti, care, în viziunea securiştilor, putea fi vreo colaboratoarea de-a grupului.
La lungile interogatorii ale Secu­rităţii, niciunul nu a declarat nimic, dar, după puţin timp, a fost adus Vişovan. Atunci şi-au dat seama că Securitatea ştia totul. Gheorghe Andreica povesteşte că: „Apoi a apărut Vişovan, grozav de ciufulit şi se vedea că a fost bătut rău de tot. Apoi am aflat că l-au arestat cu două zile înainte şi l-au bătut rău. N-a spus nimic, dar i-au pus sub nas o foaie cu numele tuturor. Atunci a zis: «Ăştia sunt nişte copii plăpânzi pe care n-are rost să-i bateţi». El a luat toată vina asupra lui”.
De la Securitate, pe 29 august 1948, tinerii au ajuns la închi­soarea Sighet, pe atunci închisoare de „hoţi”. Întâi, câte doi în celulă, apoi, din noiembrie, au fost băgaţi toţi 18 în aceeaşi celulă - 74, să nu moară de frig. În jur, erau doar două vase specifice unei celule. Apoi, au apărut nişte paturi, câte unul pentru doi deţinuţi. Şi atât. Geamurile erau sparte, gratiile dungau un cer vânăt de frig şi ploaie. Iar terciul... Terciul dez­gus­tător de atunci li s-a părut bun după ce au văzut în alte „iaduri” comuniste. Acum, toţi spun că cele câteva luni petrecute împreună în celula 74 au fost cele mai puţin rele din infernul care a urmat. Directorul închisorii era civil, gardienii nu deprinseseră încă metodele de tortură, iar foamea, frigul şi nedreptatea erau mai uşor de învins împreună.
În cartea lui Marius Vişovan,
Gheorghe Bulacu mărturisea: „În celula 74, am dormit câte doi
în­tr-un pat. Condiţiile erau tot proaste, dar faptul că eram toţi împreună a generat un entuziasm de nedescris. Am reluat, practic, viaţa de şcoală, învăţam fiecare din ce predau ceilalţi: Aurel Vişovan ne preda limba italiană, alţii, matematici, istorie sau relatau conţinutul unor cărţi pe care le citiseră”. Din decembrie, regimul a devenit mai dur: trezirea era obligatorie la 5, geamurile au fost acoperite cu obloane. Ziua, deţi­nuţii nu aveau voie să se întin­dă, li s-a interzis să cânte sau să vorbească cu voce tare. Ioan Ilban îşi aminteşte că, la un moment dat, cântau „Doina”, pe versurile lui Eminescu. Gardianul i-a auzit, a des­chis uşa şi s-a răstit: „Ce cântaţi, măi?”. Vişovan a avut ins­pi­raţia să răspundă: „Cântăm Doina lui Eminovici, poetul României proletare”. Auzind un nume cu rezonanţa rusească, gardianul s-a domolit.
După nouă luni de detenţie la Sighet, tinerii din „Lotul Vişovan” au fost anunţaţi să-şi facă bagajele. La câţiva metri de uşa închisorii aştepta un camion fără prelată şi, pe deasupra, cu oblonul spart. În jurul camionului erau soldaţi înarmaţi, ofiţeri în civil şi un sergent încruntat. După câteva ore, tinerii au ajuns la închisoarea Satu Mare, iar de aici, într-un vagon special, au plecat spre Cluj. Aici au fost despărţiţi şi încarceraţi într-o cameră în care erau înghesuiţi 64 de deţinuţi. Regimul de detenţie era crunt: oamenii abia încăpeau în picioare, darămite culcaţi, tinetele gemeau de resturi şi mai erau şi ploşniţele.
După o vreme, s-a dus vestea că încep procesele. Primii pe listă au fost subinginerii din Baia Mare, aşa că Vişovan a profitat de anunţ să le explice tinerilor să nu cumva să facă vreunul pe băţosul, să-şi mărească pedeapsa.
La scurt timp au fost strigaţi pe rând şi încolonaţi pe hol. Clădirea tribunalului militar era paralelă cu puşcăria aşa că, rapid, au ajuns în sala de judecată, ticsită de lume şi ostaşi. În cartea „Cu ghiozdanul la închisoare”, Gheorghe Andreica povesteşte cum a decurs procesul: „Cel mai mult m-a uimit actul de acuzare al procurorului. Acesta se compunea din două părţi distincte: în prima parte era vorba de acti­vităţile «criminale» pe care le-am dus înainte de a ne fi născut până în ceasul înfiinţării organi­zaţiei. Acest segment al actului de acu­zare era citit de pe o foaie de hârtie şi presărat cu mulţi ghimpi otră­vitori: «criminali», «terorişti», «fascişti», «hitlerişti» etc”.
Vişovan a luat şi de această dată toată vina asupra lui, spunând cu mândrie că nu-l înspăimântă anii de pedeapsă, oricâţi ar fi. Cine
s-ar fi gândit că Vişovan va ajunge în focurile reeducării de la Piteşti…

După proces a urmat aşteptarea. Andreica povesteşte că: „Doream din tot sufletul să primesc o condamnare mare spre a nu mă despărţi de camarazii mei cu care eram atât de unit încât aveam senzaţia că fiecare din ei e o parte distinctă din trupul meu. Nu puteam concepe alte prietenii în afara celor pe care le aveam. Oare ce condamnare voi lua? Cum aş putea să aflu? Trebuia neapărat să aflu, chiar acum! Am luat un zar confecţionat din pâine şi l-am aruncat. A ieşit numărul 2. Nu se poate… Am mai dat o dată. A ieşit tot 2. Am luat două zaruri – şi culmea – a ieşit doi-doi. Am mai dat în continuare până ce zarurile s-au schimbat. După vreo trei zile veni şi grefierul şi ne citi sentinţele. Cea mai mare a fost a lui Vişovan – zece ani de temniţă grea. Noi, ceilalţi, am fost condamnaţi la închisoare corecţională între doi şi cinci ani”. Cei mai mulţi dintre elevi au ajuns la Târgşor, unde regimul de detenţie nu era încă atât de sever. În schimb, Aurel Vişovan a fost trimis la Piteşti, unde peste câteva luni au început focurile reeducări.
Din 1950, cei cu pedepse mari au plecat de la Târgşor fie la canal, fie la sinistra închisoare Gherla. Ioan Ilban, Petru Ulici şi Grigore Ho­tico au ajuns la Gherla, unde un grup de reeducaţi veniţi de la Piteşti au încercat să aplice şi aici spălarea creierelor prin tortură.
Elevii care au ajuns la Târgşor se ajutau între ei, împărţind toate pachetele primite de acasă. Acesta avea să fie unul dintre capetele de acuzare ale unui proces înscenat prin 1958. Membrii „Lotului Vişovan” au fost arestaţi din nou, pe motiv că au avut o activitate duşmănoasă la adresa Guvernului, au ţinut legătura între ei după eli­berare, au ascultat posturi clandestine şi chiar că ar fi încercat să organizeze o mişcare similară celei din Ungaria, din 1956, denumită „Familia Maramureşeană”. Printre acuzaţii, se afla inclusiv faptul că, la Crăciun, unul dintre tineri a cântat în casa preotului din Budeşti o colindă pe versuri de Radu Gyr. Şi de această dată, Aurel Vişovan a luat vina asupra lui, deşi nici măcar nu se întâlnise cu foştii camarazi în această perioadă, dar toţi au fost condamnaţi la alţi ani grei de puşcărie.

În cartea „De la Cluj la Satu Mare”, Gheorghe Andreica poves­teşte episodul procesului mascara­dă: „În camera în care aşteptam noi – dinainte osândiţii – au dat năvală vreo zece civili – în frunte cu comandantul securităţii, colo­nelul Retezaru. Am fost chemaţi cu glas scăzut de către unul din anchetatori şi aranjaţi în rând unul câte unul. În frunte se găsea Aurel Vişovan iar plutonul era încheiat de Ionică Motrea. Eram în total 15 inşi. Mi-am dat seama că aranjamentul simboliza condamnările ce urmează să le primim”. Deţinuţii au fost aşezaţi pe o bancă, iar în faţa lor erau aranjate două rânduri de scaune pentru „invitaţii de onoare”. În scurt timp a sosit primul secretar, maiorul Misăilă – şeful anchetatorilor de la securitatea din Baia Mare, şi diferiţi delatori.
La scurt timp, un procuror ce răsfoia voluminosul dosar începe să citească actul de acuzare: „În anul 1948 au fost condamnaţi de către instanţele noastre populare în modul cel mai blând ţinându-se seama de vârsta lor fragedă. După arestare s-au reorganizat din nou în închisoarea, formând organizaţia sub numele conspirativ de «Familia maramureşenilor». În închisoare, au continuat activitatea de recrutare de noi membri, i-au îndoctrinat până la fanatism în vederea răsturnării regimului nostru prin forţă. Practic, ieşind din închisoare, primul lucru pe care
l-au făcut a fost să ia legătura între ei şi să se organizeze în grupuri mici, de la Sighetu Marmaţiei şi până la Borşa. În continuare peste munţi într-un triunghi cu vârful la Cluj în centrele studenţeşti. Cel mai de încredere dintre ei, Radu Constantin – a făcut legătura dintre bandele din Bucureşti în fruntea cărora se găseau Paul Atanasiu şi profesorul Zamfiroiu, precum şi fiica acestuia, Rodica Zamfiriu. Acesta avea funcţia de agent de legătură între diferite bande”.
Auzind asemenea inepţii, Nistor Man şi-a pierdut controlul şi a strigat: „Satană!”. Toată sala s-a înfiorat, iar Nistor Man a fost ţinut în picioare pe toată durata procesului.
Procurorul a luat din nou cuvântul, de această dată vorbind liber. Era cât pe ce să termine rechizitoriul, când, cuprins de inspiraţie, a exclamat: „Aceşti criminali au citit POR-TO-CA-LE-LE înţelepţilor Sionului”. Toată sala a izbucnit în râs, de modul în care procurorul a pocit cuvântul „protocoale”.
A urmat interogatoriul. Primul a fost introdus în sală Vasile Dunca. A urmat Vişovan, care a explicat cum, sub presiunea terorii, a semnat declaraţia şi a spus că, deşi nu s-a întâlnit cu ceilalţi din 1949, când s-au despărţit la închisoarea Jilava, „dacă există vreo vinovăţie – atunci singurul vinovat sunt eu care i-am organizat în 1947. Cer să fiu pedepsit a doua oară pentru acest lucru iar ceilalţi, care-s nevinovaţi, să fie puşi în libertate”. A urmat Nistor Man care a respins acuzaţiile procurorilor, apoi Fă­nică Deac, Gheorghe Andreica, Fănică Coman, Nelu Dunca şi ceilalţi. Toţi au avut declaraţii scurte şi demne.
Au urmat alţi martori ticluiţi, şi în final pledoariile avocaţilor care mai mult au acuzat decât au apărat. Nistor Man a izbucnit pentru a doua oară, strigând: „Secaţi-ar glasul, Satană!”, îndrăzneală care i-a adus mai bine de o lună la carceră. După mai multe zile au venit şi sentinţele: Aurel Vişovan - 25 de ani de muncă silnică; Nistor Man – 22 de ani de muncă silnică; Radu Constantin – 20 de ani de muncă silnică; Gheorghe Andreica şi Ioan Dunca – 16 ani de muncă silnică; Gheorghe Bulacu – 15 ani de muncă silnică; Minică Ştefan, Ion Hotea şi Ştefan Coman - câte 10 ani de temniţă grea; Vasile Hotico şi Vasile Dunca - câte 7 ani de temniţă grea; Ilie Ţicală – 7 ani de temniţă grea; Ion Motrea - 2 ani de închisoare corecţională şi Gheorghe Nan - 10 ani de temniţă grea.

După eliberare, membrii „Lotului Vişovan” au fost condamnaţi la o altfel de pedeapsă, în libertate. Nu şi-au putut continua studiile, nu
s-au putut angaja pe posturi bune, au fost urmăriţi şi hăituiţi.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.