60 de ani de căsnicie - lecţie despre armonia în cuplu

Iftenie Babici şi Maria Babici din Chechiş, comuna Dumbrăviţa, împlinesc anul acesta 60 de ani de căsnicie. Lumea îi cunoaşte ca „Iştenie” şi „Mariţa lu Iştenie”, iar acum, la vârsta de 83 de ani respectiv 75 de ani, au o poveste impresionantă despre cei 60 de ani de căsnicie. O adevărată lecţie despre cum se poate trăi în linişte şi armonie în cuplu.

Dacă vorbim în spiritul a ceea ce se întâmplă cu cuplurile din ziua de azi, prima întrebare curge firesc: cum „v-aţi răbdat” 60 de ani? „Nu este suiş fără coborâş, nu poţi să trăieşti 60 de ani lângă cineva ca în biserică, dar noi nu ne-am certat şi nu am lovit-o niciodată. Că apar uneori discuţii în contradictoriu în căsnicie, asta e cea normal. Dar am fost atenţi, ne-am respectat şi am trecut cu bine peste probleme”.

Povestea lor a început la fel de firesc, iar bătrânii spun că aşa le-a rânduit Dumnezeu: „Eu sunt din Rus, iar ea din Chechiş. Soacra mea avea 32 de ani când am venit în Chechiş. Soacra a fost orfană de părinţi şi s-a măritat când a fost de 15 ani. Iar când m-am însurat, erau 16 ani diferenţă între soacra mea şi soţia mea. Cred că a fost rânduit de Dumnezeu să fim împreună. Eu eram gestionar la Cooperativa din Rus de la 17 ani, că de mic mi-a plăcut matematica, şi după 2 ani m-au trimis la specializare în contabilitate.

A rămas tata în locul meu şi după vreo 3 luni m-a chemat conducerea înapoi pentru că tata avea ceva lipsă în gestiune. Apoi am fost 10 ani contabil şef la CAP. Dar să vă spun cu soţia. Pe atunci, soţia mea era „în târg” cu un băiat, care acum are şi el 60 de ani de căsnicie. Eu eram la batoză şi vorbeam des cu viitorul socru diverse probleme de serviciu şi la un moment dat mi-a spus că îşi mărită fata şi m-a chemat la nuntă. A făcut chiar nunta la starea civilă, dar încă nu plecase de acasă şi nu făcuse nunta şi ceremonia religioasă. Dar era o lege că în 8 zile nunta se putea anula. Dar după 3 zile, socrul s-a răzgândit şi nu a vrut să o dea pe Maria. Pentru că Maria ar fi trebuit să plece de acasă şi ar fi trebuit să îi dea şi pământ. Eu nu o cunoşteam când a anulat nunta. La un moment dat, eram cu un prieten şi mi-a arătat-o de departe pe Maria, spunându-mi că despre ea se vorbea că s-a anulat nunta. Iar eu, văzând-o de departe, m-am gândit: „aşa mi-ar plăcea şi mie o fată”.

Maria Babici spune că n-a suferit pentru că părinţii i-au anulat nunta şi i-a ascultat. Pe soţul său l-a întâlnit într-un concurs de împrejurări demn de un film: „Maria lucra la trifoi cu nişte femei şi, venind o ploaie, a venit să se adăpostească la batoza unde lucram eu. Şi ca să îmi atragă atenţia, cum era multă lume acolo, Maria mi-a ascuns servieta, aşa în glumă. Asta după ce i-a spus unei vecine „să ştii că mie mi-ar plăcea feciorul acesta”. Singurul lucru care nu îi plăcea la mine era numele, pe care îl considera „ciudat” pentru că nu era în sat decât un singur om cu acest nume. Dar mie mi-au pus numele după bunici. Dar după aceea nu s-a mai plâns din cauza numelui meu (hohote). Apoi a trecut timpul şi la un moment dat au treierat grâul şi socrii mei. Iar seara, soacra m-a întrebat dacă aş vrea să merg ginere în Chechiş. I-am spus că nu îi promit, pentru că eu discutam cu o fată de doi ani, dar eram veri de-al doilea. Dar ea mi-a răspuns „poi aşa umblă de când e lumea feciorii la fete”.

Seara am venit la Chechiş pentru că m-au invitat la cină şi am ajuns la discuţii că mi-ar plăcea fata. Dar mi-a fost ruşine să le spun să mi-o dea. Pentru că se ţinea cont şi de avere şi de ce conduită. Am continuat să merg la Chechiş şi au venit şi ei la Rus să vadă de unde sunt şi ce avere îmi pot da părinţii. Şi după 3 luni am făcut nunta. Primul sărut a fost mai repede de 3 luni, dar alte „probleme” nu au fost până după nuntă. Pentru că pe atunci preotul punea balţul cu crucea la fete. Toată lumea se uita că dacă ducea balţul cu mâna, atunci însemna că nu era fată şi era mare ruşine. Ei bine şi am văzut că ne înţelegem aşa că am renunţat la cealaltă fată”.

Viaţa în doi a început cu muncă şi tot aşa a continuat şi mai departe, până azi: „Am început din start cu gospodăria. Am primit o pereche de cai şi am făcut o gospodărie frumoasă împreună. Feciorul care a vrut să o ia avea vreo 9 hectare de pământ, iar eu numai un hectar. Iar cei bătrâni au zis: „nu trebuie să ne lăsăm, să fim de ruşine faţă de ceilalţi din sat, aşa că trebuie să cumpărăm şi noi pământ”. Aşa că am vândut o pereche de cai şi am început să cumpărăm pământ. Am cumpărat de 7 ori pământ înainte de colectivizare, apoi am luat loc de casă şi apoi am mai cumpărat de 10 ori pământ. Aşa am ajuns printre primii oameni cu pământ în sat. Am avut doi copii, dar unul a murit. Soţia mea a fost croitoreasă. Eu am lucrat în continuare la colectiv dar în primul rând am muncit în agricultură. Aşa am reuşit să ridicăm 4 case cu toate anexele”.

După 60 de ani, cei doi îşi amintesc cu drag şi nostalgie despre nuntă: „A fost cea mai mare nuntă din acele vremuri. Am venit după mireasă cu 14 căruţe şi cu un camion, în total peste 100 de oameni. Pe acele vremuri nu era cămin cultural aşa că nunta a fost în case. Câţi au încăput au intrat şi, după ce au mâncat şi băut, au ieşit afară şi au intrat alţii. A fost de unde să le dăm la toţi, dar nu au încăput. În Rus am făcut o altă petrecere, deci o altă nuntă, dar numai cu invitaţi. Însă în prima zi a fost tot satul. Pe atunci darul consta dintr-o farfurie, pahare etc. După nuntă am adunat ce am primit şi când am adus, era o căruţă plină de vase”.

„Tinerii de azi spun că nu potrivesc sfaturile noastre, ei spun că nu merită. Dar trebuie să ştie că prin muncă şi seriozitate se poate trăi din munca pământului. Noi suntem dovada că am trăit bine din munca pământului. Deci îi sfătuim să muncească şi o vor duce bine. Plus că dacă vede Dumnezeu că te forţezi, îţi ajută să reuşeşti ce ţi-ai propus!”

Iftenie Babici