• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 17 Octombrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Duminică , 28 Iulie , 2019

23 iulie. Ultimatumul dat Serbiei de către Austro-Ungaria, actul care a dus la izbucnirea Primului Război Mondial

În data de 23 iulie 1914, la ora 11 dimineața, Austro-Ungaria a emis Serbiei un dur și nedrept ultimatum, asta după ce la 28 iunie, Franz Ferdinand, moştenitor al tronului Austro-Ungariei fusese asasinat la Sarajevo de către un student sârb. Termenii acestui ultimatum erau deosebiți de duri deoarece Austria solicita dizolvarea tuturor grupărilor naționaliste din Serbia, demiterea unor ofițeri importanți din condu­cerea armatei sârbe, arestarea unor importante figuri politice din regatul sârb, precum și solicitarea ca poliţia austriacă să opereze nestingherită pe teritoriul Serbiei. Acest ultimatum a precedat izbucnirea Primului Război Mondial, deoarece după emiterea acestui ultimatum, Austro-Ungaria va declara război Serbiei, țară în ajutorul căreia va veni Rusia. Acest lucru a făcut ca Germania să intervină și ea în conflict şi să declare război Franţei şi Angliei, aliatele Rusiei, iar succesiunea rapidă a acestor declarații de război va duce în scurt timp la izbucnirea unei conflagrații mondiale.

 

 

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă a provinciei de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premer­gătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, siste­mul de alianțe, guvernarea frag­men­tară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Referitor la ultimatumul emis la data de 23 iulie de către Austro-Ungaria, prin care cerea Serbiei să răspundă în termen de 48 de ore, acest lucru a făcut ca întreaga comunitate inter­națională să fie convinsă că ultimatumul reprezintă doar un pretext pentru desființarea regatului sârb. Și chiar dacă guvernul sârb a acceptat majoritatea termenilor ultimatumului, Austro-Ungaria a declarat răz­boi, convinsă fiind că va putea obține ușor victoria asupra Serbiei și își va consolida și mai mult poziția în zona Balcanilor. Astfel, în ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar monitoarele austriece au început să bombardeze Belgradul, acest bombardament fiind considerat momentul de de­clan­șare a Primului Război Mondial, unul dintre cele mai sângeroase conflicte din istoria umanității.

La 1 august, Germania intră în sce­nă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învă­luire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dun­kerque și Le Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neu­tralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristo­crați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obți­nuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creș­terii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mij­loace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult inferioare.
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să susțină unila­teral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100.000 de soldați din Forța Expediționară Britanic. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza distan­țelor mari, se desfășura lent.

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de propa­gandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind formate batalioanele „Pals”, ca Grims­by Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidari­tate menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”, așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.

La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele considera că are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva auto­crației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradi­țio­nalului adversar german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin politica ei expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.