• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 20 Iulie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 8 Iulie , 2019

1930 - Jurământul de fidelitate în dezbatere confesională

Încă din anul 1900, în localitatea Dragomirești, din județul Mara­mureș au început să se arate semnele unei dezbinări, ale unei dispute acute între greco-catolicii majoritari și așa-zișii „orântari”, în fapt viitorii credincioși greco-ortodocși, adică ortodocșii de azi. După cum se poate lesne observa, acestora, ortodocșilor, li s-a atribuit local, dintr-o aroganță nepermisă, apelativul de orântari, în sens depreciativ, apoi chiar cu dispreț, adică nu li se spunea nici măcar greco-ortodocși deoarece creștinii majoritari s-au „împroprietărit” cu termenul de „greco”, dar catolici.


Bulgărele dizidenței însă se rostogolea cu fiecare zi, parcă de la sine urmând, de data aceasta, un parcurs invers celui care s-a urnit începând cu anul 1700. Această mișcare de libe­ralism religios s-a manifestat mai pregnant la Dragomirești și Săcel, mai întâi, apoi și în alte câteva parohii, iar pretextul în Dragomirești l-a constituit așa-zisele abuzuri, adică taxele prea mari impuse de preotul greco-catolic, Alexandru Gheorghe.
Pe fondul acestor confruntări, mai mult sau mai puțin recunoscute, dar și ca urmare a ofensivei noului cult prin ridicarea mănăstirii ortodoxe, în Valea Prihodiștii, Pă Izvor, cu hramul „Adormirea Fecioarei Maria”, care-l avea egumen pe Pimen Moldovan, preotul greco-catolic Gheorghe Cosma a inițiat, la 22 ianuarie 1930, o scrisoare către episcopul Gherlei, Dr. Iuliu Hossu, prin care îi propunea o temă delicată de dezbatere, menită a zdruncina oarecum eșafodajul prea exigent al cultului greco-catolic privind jurământul marital.

În acest context fractal, „amenințat” de spectrul ortodoxiei, un demers mai conciliant, mai permisiv era consi­derat de către preotul mireștean, ca fiind unul de bun augur, iar pe termen lung avantajos cultului. În acest sens, el și-a așternut gândurile și le-a înaintat superiorului său de la Ieud, respectiv protopopului Arthur Anderco și, prin acesta, episcopului lor, exprimându-și îngrijorarea față de această practică a jurământului de fidelitate, depus tot în biserică, tot în fața preotului, după cel canonic: „În parohia Dragomirești și în întreg Maramureșul este un obiceiu vechiu, că preotul la capătul cununiei i-a jurământul de fidelitate al cunu­na­ților. Acest jurământ este prestat în unele cazuri foarte cu greu, dând însă la controverse și greutăți conside­rabile între preotul cununător și mirii respective”.1
Precizând că acest obicei strict local este contrar „praxei Bisericii”, ba mai mult că este „contrar disciplinei religioase”, preotul reformator i-a cerut episcopului său, cu umilință, dar și cu fermitate, cu bunăcuviință, totuși: „Aceasta este o praxă contară disciplinei noastre, cu umilință Vă rog, binevoiți Ilustrisime a mă dispensa de luarea acestui jurământ de fidelitate.
În multe cazuri, trebuie să fie făcută apologia acestui jurământ de fidelitate, deși știam, că nu este prescris. Nici subsemnatul în timpul său nu
l-am prestat și așa când să dau cazuri la protestele mirilor sufletul meu este cel mai greu încercat”.2

Cu alte cuvinte, preotul recunoaște că nici măcar Prea Cucernicia Sa, la rândul său, nu a prestat acest jurământ, fiindu-i așadar foarte greu să-i justifice necesitatea, iar în paralel, într-o totală suveranitate religioasă unele persoane mai însemnate nu-l pres­tează, erodând astfel exigența cultului și prestigiul preotului: „În trecut s-au făcut unele abateri pentru persoanele mai însemnate în parohie: familia cantorului bătrân etc., care cazuri sunt pururi evocate pentru erodarea jură­mântului”.3
Făcând apoi apel la unele conside­rente de ordin procedural, preotul reformator a avansat ideea delicată a „profitului” care s-ar profila din partea cultului ortodox concurent: „Unii credincioși anume fac cununie amestecată cu greco-ortodoxi numai din motivul, ca acolo acest jurământ nu trebuie să fie prestat. În parohia Dragomirești și în celelalte parohii binecuvântarea preotului de obște să lasă afară, în schimb se ia acest jurământ”.4

Dilema în care se zbătea preotul Gheor­ghe Cosma, insurmontabilă la acea vreme, pare azi cel puțin hilară, din punct de vedere logic; el le cerea superiorilor săi să-l absolve de o practică religioasă necanonică și fără beneficii pozitive pentru cultul pe care îl slujea: „Ilustrisime Domnule Episcop, cererea mea nu este îndreptată către Ilustritatea Voastră din motivul, că nu vreau să fie observat acest obiceiu, dar văd zilnic, că eludarea jurământului ar fi mai favorabilă. Deși s-a luat acest jură­mânt greu, totuși în parohia mea sunt din trecut 18 (opusprezece) părechi de concubini care sunt ademeniți din partea bisericii suroră de a face treceri, chiar cu unele obiecțiuni împotriva jurământului. Cu umilință Vă rog Ilustrisime a-mi da ordin exact referitor la purtarea mea în ce pri­vește chestiunea relevată”.5
Această exigență a preotului mireș­tean semnalată mai întâi protopopului Tractului Ieud-Iza, a determinat o adevărată dezbatere la nivelul die­cezei Gherla. În concluzie, episcopul Iuliu Hossu, în urma ședinței consistoriale, ținută la 19 februarie 1930, l-a sfătuit pe protopopul din Ieud să adopte un ton conciliant cu preotul din Dragomirești, îndemnându-i să respecte canoanele bise­ricești, dar spre onoarea postumă a episcopului greco-catolic acesta și-a sfătuit su­balternii să abdice de la cele sfinte în fața tradiției, recomandând: „Dacă unii, în urma datinei generale, care nu se poate stârpi deodată (s.l.n. I.G.) ar dori să pună și jurământ, nu trebuie respinși, ci admiși (s.l.n. I.G.)”.6

Iată deci că într-o societate bântuită de cutume, unele de extracție pre­creștină, iar altele de-a dreptul păgâne, dar în care omul era adesea ademenit, devenind expus unor alunecări de ordin spiritual, comportamental, respectiv psiho-social. În fața unei asemenea realități controversate preotul rămânea, adesea, singurul reper sacru căci în prezența lui, cu mâna pe Biblie și pe Sfânta Cruce oamenii jurau să se lase de alcool, jurau că nu au furat sau că nu au săvârșit o delațiune sau alte rele, astfel că preotul devenea, pe lângă o instanță sacră, și una de legitimare socială, de consacrare, ca om între oameni, a sufletelor rătăcite.


Note:
1. Serviciul Județean Maramureș
al Arhivelor Naționale,
Fond Protopopiatul Ieud, dosar 181/1930, f. 2;
2. Ibidem;
3. Idem, f. 2 - 2 v;
4. Idem, f. 2 v;
5. Ibidem;
6. Idem, f. 1 v.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.