• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 08 Decembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 15 Noiembrie , 2019

11 noiembrie. Semnarea Armistițiului de Pace din Primul Război Mondial

La data de 11 noiembrie 1918, în suburbia Parisului, în pădurea Compiègne a fost semnat armistiţiul de încetare a ostilităţilor dintre Antanta şi Puterile Centrale, armistițiu prin care se încheia Primul Război Mondial desfășurat între 1914 și 1918. Semnat într-un vagon de tren în pădurea Compiègne, armistițiul care a pus capăt războiului a fost semnat de mareșalul Ferdinand Foch, din partea Antantei, și Matthias Erzberger din partea Germaniei.

 

 

La Paris, dar şi în alte orașe din Franța, după aflarea veştii despre semnarea armistițiului, vor fi trase numeroase salve de tun și clopotele bisericilor vor începe să bată, orașele se vor umple de trecătorii care își transmit unul altuia vestea cea mare. Lumea se îmbrățișează pe străzi, iar bucuria încheierii păcii se va prelungi până târziu în noapte.
Acest armistițiu a adus pacea mult așteptată, însă interesant este locul unde s-a semnat faimosul document ce punea capăt războiului: în vagonul-salon al unui tren de campanie pus la dispoziția mareșalului Foch și staționat în acel moment pe o linie situată în pădurea Compiègne din suburbia Parisului. Astfel, la data de 11 noiembrie 1918, ora 11, a încetat focul pe Frontul de Vest, dar starea de război a persistat pentru încă şapte luni, pacea fiind instalată abia prin semnarea la 28 iunie 1919 a Tratatului de la Versailles, cu Germania, şi a tratatelor separate cu Austria, Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman. De reţinut este faptul că între 28 iulie 1914 şi 11 noiembrie 1918, au fost mobilizați în război mai mult de 70 de milioane de soldați, iar peste 20 milioane de soldaţi şi civili au fost uciși în acest sângeros război, fără a mai pune la socoteală numărul impresionant de mare de răniți și dispăruți, ori enormele distrugeri materiale. În ceea ce privește vagonul în care s-a semnat armistițiul din 11 noiembrie 1918, după război, compania feroviară Wagons-Lits, proprietara de drept a vagonului, a hotărât să cedeze acest vagon istoric statului francez, spre a fi expus la Muzeul Armatei de la Palatul Invalizilor din Paris. Dar periplul vagonului nu s-a oprit aici, deoarece la 1 septembrie 1939 va începe cel de Al doilea Război Mondial, iar Franța, deși era recunoscută ca având o puternică armată, n-a rezistat atacului-fulger al Germaniei şi la 22 iunie 1940 era nevoită să capituleze. Capitularea Franței a fost pentru Hitler cea mai mare satisfacție, de vreme ce a dispus ca semnarea armistițiului să aibă loc în același vagon, amplasat pe aceeași linie de cale ferată, vagon în care germanii își semnaseră umilința în 1918. Astfel, la data de 22 iunie 1940, orele 18.52, se va semna armistițiul umilitor pentru Franța, iar imediat după semnare, din ordinul lui Hitler, vagonul a fost transportat la Berlin și expus în faţa porții Brandenburg. Totuși, revanșa n-a fost de lungă durată deoarece la începutul anului 1944, când Berlinul era amenințat de Armata Roșie, vagonul a fost transportat urgent în Turingia, iar în primăvara anului 1945, Hitler s-a îngrijit personal ca acest vagon să fie incendiat, pentru ca nu cumva să se semneze şi următorul armistițiu tot în același vagon. Astfel, din celebrul vagon cu amplă rezonanță istorică a rămas doar scrumul.
 

Ultimele victime
 

Numeroase unități de artilerie au continuat să tragă asupra țintelor germane pentru a evita tractarea înapoi a munițiilor rămase. Aliații, de asemenea, au vrut să se asigure că, în caz de repornire a luptelor, să fie în poziția cea mai favorabilă. În consecință, au fost 10.944 de victime, din care 2.738 de oameni au murit în ultima zi a războiului.
Un exemplu de determinare a Aliaților pentru menținerea presiunii până în ultimul minut, dar și de res­pectare strictă a termenilor armis­tițiului, a fost Bateria a IV-a de rază lungă cu tunurile de 14 inch a Marinei SUA, care a tras ultima salvă la 10.57, în zona Verdunului, traiectoria proiectilelor fiind calcu­lată să ajungă în spatele liniei frontului german, chiar înaintea ar­mi­sti­țiului programat.
Augustin Trébuchon a fost ultimul francez care a murit atunci, fiind împușcat în drumul său spre camarazi, încercând să le spună că supa este fierbinte și va fi servită după încetarea focului. A fost ucis la 10.45. Ultimul soldat din Marea Britanie care a murit, George Edwin
Ellison, a fost ucis mai devreme în acea dimineață, în jurul orei 09.30, în timp ce cerceta poziția trupelor germane la marginea oraşului Mons (Belgia). Ultimul canadian ucis a fost George Lawrence Pret, fiind împușcat și ucis de un lunetist cu doar două minute înainte de armistițiu, la nord de Mons, la 10.58, fiind recunoscut ca unul dintre ultimii uciși, ulterior fiind ridicat un monument în memoria lui. Și, în sfârșit, americanul Henry Gunther este în general recunoscut ca fiind ultimul soldat ucis în acțiunile Primului Război Mondial, după ce a fost împușcat în timp ce-și reîncărca arma, cu doar 60 de secunde înaintea armistițiului, de către trupele germane uimite, care considerau că armistițiul deja intrase în vigoare. Armistițiul de la Compiègne din data de 11 noiembrie 1918 marchează sfârșitul simbolic al Primului Război Mondial, soldat cu peste 20 de milioane de morți (atât civili, cât și militari), 20 de milioane de răniți și peste 10 milioane de persoane dispărute.
 

Jocurile diplomatice din Orientul Mijlociu
 

Ca şi în Europa, Orientul Mijlociu a fost divizat de o serie de tratate şi acorduri stabilite la conferinţele de pace care au urmat încheierii răz­boiu­lui, dar care, spre deosebire de cele care priveau Europa, fuseseră prefigurate încă din timpul confla­graţiei.
Înainte de 1914, Orientul Mijlociu era dominat de Imperiul Otoman, iar când turcii s-au alăturat Germaniei şi Austro-Ungariei, în lupta lor împotriva Aliaţilor, au suferit înfrângerile alături de ei şi au avut de suportat şi consecinţele care au dus la prăbuşirea imperiului şi la noi relaţii între lumea arabă şi occident.
În timpul războiului, britanicii luptaseră împotriva otomanilor în Palestina, Siria şi Mesopotamia, Irakul de astăzi, iar diplomaţii englezi făcuseră o serie de promisiuni potenţialilor lor aliaţi arabi. Prin aşa-numita corespondenţă Husayn-McMahon din anii 1915-1916, de fapt o serie de scrisori dintre Shariful de Mecca, Husayn Bin Ali, şi reprezentantul Marii Britanii în Egipt, Sir Henry McMahon, se declara că Marea Britanie va sprijini o eventuală revoltă a arabilor împotriva ocupaţiei otomane şi le va recunoaşte independenţa.
Pe de altă parte, exista şi Acordul secret Sykes-Picot, negociat în 1916 între diplomatul britanic Sir Mark Sykes şi cel francez, François Georges-Picot, prin care cele două ţări decideau să împartă între ele te­ritoriile arabe ocupate de otomani. Palestina urma să fie sub control internaţional, Franţei îi reveneau Siria şi Libanul, iar britanicilor teritoriu de astăzi al Irakului şi Iordaniei, împreună cu toate teritoriile din Golf.
În Libanul predominant creştin şi cu minorităţi musulmane, de druzi şi alauiţi, francezii au introdus un sistem complicat de alocare a posturilor guvernamentale pe criterii etnice, care în parte există şi acum, şi care a dus la un regim politic destul de instabil.
Siria fusese devastată de război şi, ca proporţie din totalul populaţiei, muriseră mai mulţi oameni decât oriunde altundeva. Sub mandatul francez, s-a născut, ca şi în Irak, naţionalismul arab care a dus la o serie de lovituri militare în anii 1960, iar în 1970, Hafez al-Assad a preluat puterea şi a guvernat până la moartea sa, fiind succedat, în anul 2000, de fiul său, Bashar.
În Irak, britanicii l-au instalat ca rege pe Faisal, fiul Sharifului de Mecca, fapt ce a dus la creşterea resentimentelor împotriva britanicilor a naţionalismului arab. Monarhia a fost înlăturată printr-o lovitură sângeroasă de stat, în 1958, prima dintr-o serie ce a dus la instalarea dictaturii militar-naţionaliste care a culminat cu regimul lui Saddam Hussein.
În Iordania, fratele lui Faisal, Ab­dullah s-a declarat emir, iar brita­nicii au încuviinţat dornici să păs­treze relaţii bune cu un regim care să nu ame­ninţe conductele de petrol care veneau din Irak. Iordania a devenit independentă în 1946, iar descen­denţii lui Abdullah încă guvernează Iordania.

În ceea ce priveşte Palestina, exista şi celebra Declaraţie Balfour făcută în anul 1917 de secretarul de stat britanic, Arthur Balfour, ca declarație oficială de politică externă a guvernului Regatului Unit, în care se afirma că Marea Britanie privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu.
Declaraţia avea şi scopul de a influenţa puternicele comunităţi de evrei din Statele Unite şi Rusia, să susţină efortul de război al Aliaţilor.
Ca urmare, după război mulţi evrei au revenit în Palestina aflată sub administraţie britanică, în special după ascensiunea la putere, în 1933, a lui Hitler, iar resentimentele arabilor au crescut. Holocaustul din Al Doilea Război Mondial, în care au murit mai mult de 6 milioane de evrei, a adus un nou val de imigranţi evrei în Palestina, iar britanicii au încercat să controleze tensiunile dintre evrei şi arabi. În lipsa unei decizii referitoare la statutul Palestinei, administraţia britanică a lăsat în seama ONU să hotărască viitorul acestui teritoriu. ONU care a decis să-l împartă în două state, unul evreu şi altul arab, în 1948, Israelul şi-a declarat independenţa ca stat, iar primul război arabo-israelian a izbucnit odată cu plecarea britanicilor.
Sfârşitul Primului Război a redesenat graniţele şi în Orient, pe alocuri complet arbitrar. Au fost separate popoare cu aceleaşi origini etnice şi au schimbat modul în care viaţa curgea de secole, cu consecinţe resimţite şi astăzi.

 

 

Tratatul de la Versailles

Împreună cu Tratatul de la Saint Germain-en-Laye şi cel de la Trianon, a dezmembrat practic vechile imperii Austro-Ungar şi German. Patru noi state au apărut pe harta Europei, iar altele, între care şi România, şi-au văzut graniţele major modificate.
Germania a pierdut teritorii, în special în favoarea Poloniei, şi 10% din populaţie prin formarea de enclave cu populaţie germană în aproape toate ţările din jurul graniţelor ei. A pierdut o treime din zonele industriale şi de producţie a cărbunelui, un sfert din suprafaţa de producţie agricolă, de grâu şi cartofi, şi o cincime din capacitatea de cea siderurgică, dar şi toate coloniile din Africa şi Asia şi toată flota comercială.
Germania a fost forţată să-şi reducă armata la doar 100 de mii de oameni, să-şi distrugă, sau să predea, tancurile, avioanele militare şi flota de submarine.
Cea mai controversată parte a Tratatului de la Versailles a fost aşa-numita clauză a stabilirii vinovăţiei, care avea să fie ulterior incriminată că ar fi dus la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, prin crearea sentimentelor de ostilitate şi furie, speculate de Adolf Hitler pentru obţinerea sprijinului popular.
Germaniei i s-a cerut să plătească Aliaţilor despăgubiri de 132 de miliarde de mărci aur, aproximativ 280 de miliarde de lire sterline la valoarea de acum, clauză condamnată de economistul britanic John Maynard Keynes care a prezis colapsul economiei Germaniei, produs pe la mijlocul anilor 1920.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.