10 mai: Ziua Regalității

Ziua de 10 mai, cunoscută și ca „Ziua Regalității”, este o zi cu mare conotație istorică pentru România, o zi în care se spune că „am obținut Domn, Independență și Regat!”. De ce este importantă această zi pentru istoria noastră națională? Pentru că, în 10 mai 1866, principele Carol I a intrat în București, fiind primit de o mulțime entuziastă până în dealul Mitropoliei, unde a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon, care a oficiat o slujbă religioasă, după care s-a mers la Camera Deputaților unde Carol I a depus jurământul și a fost proclamat „domnitor al tuturor românilor”. Tot în ziua de 10 mai, dar în anul 1877, același Principe Carol I a promulgat legea prin care s-a proclamat Independența de Stat a României, realizându-se astfel visul de secole al românilor. Și în fine, în 10 mai 1881, principele Carol I va deveni rege al românilor fiind încoronat cu coroana de oțel, oțel provenit de la un tun turcesc cucerit în Războiul de Independență din aul 1877. De asemenea, timp de peste opt decenii, din 1866 și până în decembrie 1947, ziua de 10 mai va fi și Ziua Națională a României și numai regimul comunist ce încerca să înlăture urmele monarhiei din țară a schimbat ziua națională din 10 mai în ziua de 23 august. Până la venirea regimului comunist, ziua de 10 Mai era sărbătorită de toți românii ca zi națională cu mare bucurie, iar în București mulțimea lua parte la celebra ,,bătaie de flori” de la Șosea, însă în timpul dictaturii comuniste, această sărbătoare a fost ștearsă deliberat din memoria colectivă. Manualele de istorie nu o menționau și nu era amintită niciodată public de teamă ca românii să nu afle ceva despre rege și regalitate. Astăzi, 10 Mai este ziua Regalității și este sărbătorită de familia regală și de simpatizanții ei, dar și de cei care știu cât datorează România regilor pe care i-a avut.

Carol I

La 1866, în timp ce Europa era în frământări și se închegau noi state, românii așteptau sosirea unui principe străin, care, prin persoana și originea lui, să asigure stabilitatea internă și externă a României. Prin această opțiune se urmărea atât desprinderea țării din aria de dominație a Imperiului Otoman, cât mai ales menținerea unirii celor două principate, care fusese recunoscută în 1859 doar pe durata domniei lui Cuza.
Situația devenise extrem de periculoasă după îndepărtarea lui Cuza și, amenințați de cele trei imperii vecine, românii ar fi acceptat „cu lacrimi de recunoștință” orice prinț străin, cu condiția ca acesta să nu aparțină Rusiei, Imperiului Otoman sau Austriei. Oricum cele trei se opuneau din start ideii, așa că era nevoie nu numai de o mare abilitate politică, ci și de o mișcare rapidă pentru a traduce în fapt ultimul punct al hotărârii Adunărilor Ad-hoc din 1857.

Într-un timp record, spre surprinderea tuturor, principele Carol-Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen (1839-1914) acceptă tronul României și este proclamat de Adunarea Constituantă drept principe ereditar al României, sub numele de Carol I (1866-1914).
Astfel, România alesese lumea occidentală. Aveam un principe străin. Familia de Hohenzollern se înrudea atât cu Casa imperială franceză, cât și cu cea regală prusiană, iar tânărul principe, care era ofițer (căpitan), era bine văzut de Napoleon al III-lea și de Wilhelm I.
În dimineața de 10 mai 1866, Principele Carol I, însoțit de suita sa, străbătea, în București, Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), după o călătorie făcută incognito. Poporul îi ieșise în întâmpinare. Era un puhoi de lume într-un peisaj tipic oriental.
Într-o fotografie care datează din primul an al domniei sale, Principele Carol, îmbrăcat în uniformă militară, apare decis să nu se aplece în fața „Semilunei turcești”. Că era un om de cuvânt s-a văzut încă din 12/24 octombrie 1866, cu prilejul vizitei făcute la Curtea Sultanului Abdul-Aziz.
Comportamentul acestui principe care venise pentru a primi firmanul de investitură din partea sultanului, a fost uimitor. El se așază pe sofa alături de sultan, ignorând scaunul ce-i fusese oferit. Îl însărcinează pe primul-ministru, Barbu Stirbey, să preia firmanul și trece iar peste uzanțele curții otomane când îi cheamă din anticameră pe cei doi miniștri români care îl însoțiseră și îi prezintă sultanului. Și mai uimitor a fost faptul că Sultanul nu s-a supărat, ci din contră îl primește cu onoruri militare și îl lasă să se întrețină cu reprezentanții corpului diplomatic. Acest nemaipomenit comportament se baza însă pe privilegiile pe care Carol le avea ca prinț de sânge și pe respectul ce i se cuvenea prin apartenența la o mare familie domnitoare din Europa. Mai mult decât atât, Sultanul îi conferă Ordinul „Osmanie” și îi face cadou o sabie de Damasc și cinci armăsari.
Credincios promisiunilor făcute încă de la venirea sa în țară, Principele Carol a acționat în permanență pentru împlinirea unuia dintre idealurile scumpe românilor – independența. Prilejul s-a ivit la izbucnirea războiului ruso-turc din 1877 și este folosit din plin. Astfel că, în condițiile în care, din cauza trecerii armatei ruse pe teritoriul nostru spre Bulgaria, turcii bombardează localitățile românești de la Dunăre, tunarii români la Calafat dau o ripostă pe măsură. La primele salve de tun, Principele Carol ar fi exclamat entuziast: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Războiul pentru independență începuse.

Meritul suveranului român care a dorit să locuiască într-un cort la Poradim, localitate unde se afla Cartierul General, și care căpătase și comanda supremă asupra tuturor trupelor rusești din fața Plevnei, a fost recunoscut de puterile străine prin conferirea unor înalte ordine.
Modificare statutului țării prin câștigarea independenței impunea și o schimbare a statutului domnitorului său. Astfel, la 14/26 martie 1881, România este proclamată Regat, iar Carol I își ia titlul de Rege. Cu acest prilej, se confecționează o coroană de oțel pentru Carol I și o coroană de aur pentru soția sa, Elisabeta.

Regina Elisabeta a fost prea puțin preocupată de viața politică, interesul și preocupările ei răsfrângându-se în sfera artistică, fiind ea însăși o apreciată scriitoare. A rămas în literatură sub pseudonimul Carmen Sylva.

Începând din 1881, ziua de 10 mai capătă, pe lângă semnificația legată de venirea lui Carol I, și pe cea de sărbătoare națională a României.
Odată cucerită independența și proclamat Regatul, România cunoaște o perioadă de modernizare fără precedent.
Importantele realizări economice ale României au fost aduse la cunoștința românilor, și mai ales a străinătății, prin Expoziția Generală Română cu caracter jubiliar, din 1906, organizată în Parcul Carol.

Domnia regelui Carol I a durat 48 de ani, timp în care Regatul României a ajuns un stat respectat în Balcani și în Europa, iar monarhia și deviza ei: „Nihil Sine Deo” o realitate.

Ceremonia de încoronare a Regelui Carol I a avut loc în 10 mai 1881, denumită de atunci Ziua Regelui în România. În ziua de 14 martie 1881, Parlamentul României a proclamat „înălțarea principatelor române la gradul de Regat și a hotărât ziua de 10 mai, care era Ziua Independenței, să fie cea în care să se facă Încoronarea”. În ziua de 10 mai, s-a organizat ceremonialul de încoronare după modelul folosit la încoronarea Regelui Belgiei. Coroana reginei a fost făcută din aur și cea a regelui din oțelul unui tun turcesc capturat la Plevna. Cele două coroane au fost duse de membrii guvernului în 9 mai 1881 la Catedrala Patriarhală din București pentru binecuvântare.

Desfășurare

În 14 martie 1881, Parlamentul României a proclamat „înălțarea principatelor române la gradul de Regat și a hotărât ziua de 10 mai, care era Ziua Independenței, să fie cea în care să se facă Încoronarea”. În ziua de 10 mai s-a organizat ceremonialul de încoronare după modelul folosit la încoronarea regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Coroana reginei a fost făcută din aur și cea a regelui din oțelul unui tun turcesc capturat la Plevna. Cele două coroane au fost duse de membrii guvernului, în 9 mai 1881, la Biserica Ortodoxă Română pentru binecuvântare.

În dimineața zilei de 10 mai, regele și regina s-au trezit în cântecele corale intonate de elevele Așezământului Elena Doamna. Cuplul regal a plecat la ora 10.45 la Gara de Nord, plecând cu un tren din gara Palatului Cotroceni. La Gara de Nord s-a format un cortegiu al încoronării în fruntea căruia era un regiment de dorobanți. Acesta era urmat de un detașament de jandarmi, unul de husari, după care veneau toți stegarii ce aparțineau tuturor regimentelor ce formau armata română. Regele Carol I era echipat în uniforma de ceremonie a unui general de infanterie. El se deplasa călare în fața trăsurii de gală a principesei ce era trasă de opt cai. Regina era în trăsură alături de principele Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și de fiii lui, Ferdinand și Karl. Trupele garnizoanei bucureștene asigurau ordinea publică și orașul era împodobit de sărbătoare. Coloana manifestanților era condusă de patru generali de armată care duceau coroanele, ei fiind însoțiți de doi stegari ai regimentelor de dorobanți și infanterie.

Cortegiul regal s-a deplasat către Mitropolie, în fața căreia era ridicată o tribună frumos decorată. În fața tribunei s-a ținut slujba religioasă. Aici erau prezenți diplomații Corpurilor Legiuitoare, membrii Academiei Române, ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, rectorii universităților bucureștene și ieșene, ofițeri superiori și o mulțime de jurnaliști care erau reprezentanții presei românești și străine. Mitropolitul primat Calinic Miclescu și mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu au sfințit coroanele în zgomotul salvelor de tun.

A fost prezentat cuplului regal pentru semnare Actul încoronării scris în pergament ce conținea principalele date ale domniei și proclamării ca rege a lui Carol I. Actul era subsemnat de către mitropoliți, miniștri și președinții Corpurilor Legiuitoare și de prim-președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, adică: Dimitrie Brătianu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor străine; generalul Gheorghe Slăniceanu, ministru de război; colonelul Nicolae Dabija, ministru al agriculturii, comerțului și lucrărilor publice; Eugeniu Stătescu, ministrul de interne; Mihail Pherekyde, ministru de justiție (semnături din coloana din partea stângă); Iosif Naniescu, mitropolit al Moldovei și Sucevei; Calinic Miclescu, mitropolitul Ungro–Vlahiei și primat al României; C.A. Rosetti, președintele Adunării Deputaților; Alexandru Cretzulescu, primul președinte al Înaltei Curți de Casațiune și Justiție (coloana din partea dreaptă); Dimitrie Ghica, președintele Senatului; istoricul V.A. Urechia.

Articol principal: Actul de încoronare al regelui Carol I al României

La ora 14.00, cortegiul s-a deplasat la Palatul Regal unde cuplul regal a primit felicitările demnitarilor, miniștrilor și ale reprezentanților corpului diplomatic. Președintele Senatului a ținut o cuvântare după care, împreună cu președintele Camerei Deputaților, a dat coroanele regelui și reginei. Regele a rostit un discurs la finalul căruia și-a pus coroana pe cap. Regina a îngenunchiat în fața lui și regele i-a pus coroana de aur pe cap.

Următoarele două zile, 11 și 12 mai 1881, au fost zile de sărbătoare în care au avut loc serbări de celebrare. Pe 11 mai, cuplul regal a asistat la defilarea unor care alegorice ce înfățișau momente din istoria industriei, comerțului și artei. După carele alegorice a urmat defilarea reprezentanților diverselor bresle și asociații meșteșugărești, societății studenților și asociațiilor maghiarilor, germanilor și ai evreilor din România. În ziua de 12 mai, Carol I a trecut în revistă trupele garnizoanei București și a asistat la defilarea lor prin fața statuii lui Mihai Viteazul. În 13 mai 1881, a avut loc o manifestație cu torțe a tineretului școlar și a unui mare număr de delegații ale comunelor și județelor din România.

Sursa: lectiadeistorie, muzeul de istorie al României, wikipedia