• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 27 Octombrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 9 Octombrie , 2020

„Nea Petrică Țuțea Românul”

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre deţinuţii mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese:
„Petre Țuțea, Românul”.

 

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plim­bări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:
- În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei... „Popă de ţară”.
- Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloaie.
- Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.
După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.
Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:
- Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?
Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.
Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîn­drăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când - în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul - înţelegerea nu era totuşi de­plină, ea se transforma în admiraţie.
- Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi des­pre indiferent ce subiect.
- Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.
- Şi de aceea căscaţi gura la el?
- D-aia, da! întăriră ţăranii.
Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud - inclusiv de cea a lui Țuțea, habar nea­vând el cu cine avea să aibă de-a face - primi „indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mul­ţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:
„Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai „concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.
Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese „năprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apucă”!
Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.
Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui „conştient” era: greşeala politicii legionare.
După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” - chipurile! - Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:
- Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!
- Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?
Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închi­soare, la orele când cei „înţele­gători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot
ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.
- De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă odată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?
Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.
Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu - motivându-şi neconformismul, opo-ziţia şi neadaptarea la împrejurări - să-i spună că „cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşni­ţelor. Aşa se numeşte asta!”.
- Numai că atunci suferi şi con­secinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adre­sându-i-se politicos - conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul „bandit” cu cel de „domn”.
- Da, domnule. Din pricina orgo­liu­lui, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adap­tabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!
- Şi atunci?
- Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.
- Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!
- Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Ţuţea.
Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.
Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate - din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.
- Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, be­neficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.
- Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?
- Ca şi noi, doar instrumentele Sale.
- Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.
- Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumnea­voastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.
- Cum vine asta?
- Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen - ca dumneavoastră, de pildă - nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.
- Adică, domnule?
- Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?
Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asi­gură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el
n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.
- Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!
Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca „marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.
Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru „un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât „o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. „Că dor­meai - mai ziceai el râzând - cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.
Mureau de bucurie țăranii, au­zindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemăr­turisite... Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (...)
(În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici), în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țuţea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio - care, pentru alţii, era autoanaliza - fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.
Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.
- Domnilor! îşi începu Petre Ţuţea discursul. Aş vrea să se ştie - şi vă rog, domnule colonel, să comu­nicaţi asta şi celor de la minister - că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu sufe­rinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.
Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai uni­tară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.
A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.
I-a împrumutat Romei antice co­lumna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clo­potelor liturgice, face cât o în­treagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bi­sericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invin­cibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.
- Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia...
- S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrâ­nul, şi-o să mai vedem noi...
- O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte...
- Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?
- Hm... Mai știi?... răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.
Și „ședința” cu camarazii legio­nari luă sfârșit.
Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:
- Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.
- Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.
- Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasu­pra capului.
- Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.
 

 

(Marcel PETRIȘOR – „Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși”, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.