• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 15 Noiembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 9 Iulie , 2012

„Grădiniţa” de pe terenul de rugby

Numele lor a devenit sinonim cu duritatea şi bărbăţia. Tocmai de aceea, nu mică le e mirarea celor ce văd o fetiţă cu codiţe sau câţiva pici de-o şchioapă asistând la antrenamentele rugbiştilor de la CSM Ştiinţa Baia Mare. Pare un loc nepotrivit pentru copii? Nici vorbă. Durii rugbişti ştiu să împletească codiţe, să fie grijulii şi să se joace cu cei mici. Urmează povestea spumoasă a copiilor de campioni, un fel de „Poliţist de grădiniţă”, varianta de Baia Mare.  

 
 
 

Nişte sportivi de 2 metri, jucându-se cu o fetiţă sau împletindu-i codiţe. Dacă mai pui la socoteală că „dadaca” face parte din lotul de campioni ai României, un sport considerat prin excelenţă dur şi masculin, şi ocupându-se o perioadă singur de educaţia fetiţei, avem toată lista de ingrediente a unei poveşti demne de filmele hollywoodiene.

 

Nu de puţine ori, la masă sau pe teren, campionii sunt însoţiţi de pici de-o şchioapă. Atunci, durii de pe teren se transformă, devenind dădaca sau prietenii ideali ai micuţilor. GAZETA a avut să afle povestea copiilor campionilor.

Primul pe listă: Cristian Ionel Podea, zis „Chelu”. Sportivul are o fetiţă de 5 ani, de care se îngrijeşte de o vreme singur, soţia sa fiind plecată în Italia. Aşa că, fetiţa îl însoţeşte peste tot. Povestea lui în Baia Mare a început în 2009: „am plecat după aproximativ 6 luni, să fiu mai aproape de familie. Eu sunt bucureştean, dar m-am dus să fiu mai aproape de ai mei, la Arad. Apoi am fost un an la Timişoara, dar apoi m-am reîntors aici. În 2009, la jumătatea returului, am plecat. Şi la Arad şi la Timişoara am jucat ca adversar al băimărenilor şi tot timpul a fost un sentiment foarte ciudat, pentru că aici mi-a plăcut din prima clipă, aici sportivii sunt cu adevărat ca o familie. E altfel faţă de alte echipe. Acum se împlinesc doi ani de când sunt din nou în Baia Mare. În 2010 am jucat finala Cupei aici. În 2011 am pierdut cupa la Alba Iulia contra Timişoarei”.

 

Ariana, fetiţa lui, e născută în 1 ianuarie, o dată cu integrarea României în UE, şi a devenit un fel de membru neoficial al echipei: „O duc la antrenamente, mai ales marţea şi joia, când avem două antrenamente. Îi face plăcere să vină la antrenamente, cunoaşte toată echipa, iar pe doi trei colegi îi iubeşte în mod deosebit, că se ocupă mai atent de ea şi se distrează dând după mintea ei. Este la grădiniţă cu program prelungit, de la 8.30 până la 17. Când vine cu mine la antrenament, stă cuminte şi se joacă cu mingea de rugbi până terminăm”.

Sportivul a învăţat să aibă grijă singur de fiica sa, atunci când soţia sa e plecată. Se ocupă de toate, inclusiv de codiţe: „Eu îi împletesc codiţele, cât ştiu. Că soţia mea este plecată, dar trebuie să vină acasă. Nevoia te învaţă. Soţia este plecată în Italia, că nu se câştigă atât din rugbi încât să ţi-o iei în cap. A fost greu să luăm decizia să rămân singur cu Ariana, mai ales că este fetiţă şi are alte nevoi decât băieţii. Dar nu mi-a fost greu pentru că este ataşată de mine şi mă iubeşte. Acum de exemplu este plecată în vacanţă la bunici şi vă spun sincer că mi-e foarte greu fără ea. Că m-am obişnuit cu ea şi parcă-mi lipseşte o mână. Este plecată la bunici, la Timişoara. Zilnic mă sună de vreo 2 – 3 ori să mă întrebe fel de fel de lucruri”.

Cât despre aparenţele de duritate, Cristian Ionel Podea spune tranşant că:

„Da, într-adevăr rugbiştii sunt priviţi ca nişte oameni duri. Dar aşa se văd doar după fizic, dar sunt foarte sufletişti, calmi şi sensibili. Pe teren e normal să ai altă atitudine, dar acolo rămâne. Indiferent ce se întâmplă pe teren, după meci bei o bere sau un suc cu adversarul. Dacă ar fi aşa în toate sporturile, ar fi ceva chiar frumos. Iar acest lucru se vede şi la spectatori: pe noi nu ne huiduie şi nu ne înjură ca la fotbal”.Arianei îi place foarte mult să meargă şi la meciuri şi chiar face galerie. Iar tatăl ei se topeşte de fiecare dată când îl întreabă dacă s-a lovit şi dacă îl doare: „zice «hai că pup să treacă!». Parcă mi se şterg toate când după câte un meci mă ia în braţe şi mă pupă. Parcă renasc în acel moment. Este şi greu să fii părinte, dar ai şi foarte multe satisfacţii. Sunt multe momente în care m-a surprins. De exemplu, înainte să plece la bunici, m-a întrebat «tati, e greu să fii părinte?». I-am spus că e greu, dar e şi foarte frumos. «Dar, tati, te supăr, dar mă iubeşti, nu?» Vă daţi seama ce am simţit în acel moment”.

 

Programul fetiţei se împarte între grădiniţă şi serile de lectură sau colorat cu tatăl. Evident, vorbeşte mult şi cu mama sa la telefon şi se laudă cu părinţii ei: „Se laudă pe la grădiniţă că tatăl ei este campion, a dus chiar medaliile. N-a fost nevoie să-i spun să aibă grijă de ele, pentru că ea le preţuieşte mai mult decât mine. Nu am poze de la Cupă, că precis ar fi vrut să le ducă şi alea”. Şi soţia lui, Mihaela, e sportivă: „fostă campioană naţională la judo, a fost în lotul naţional. Are cred că vreo 60 de medalii, foarte multe medalii de locul I.

Am fost la un antrenament al soţiei să încerc să mă bat cu ea, în prezenţa antrenoarei, regulamentar. Înainte să fac rugby, am făcut judo un an de zile, şi am zis „hai să merg şi eu la un antrenament”. Eu, fiind rugbist, am intrat în forţă, iar ea m-a prins cu o contră de m-a aruncat că am avut impresia că mi-a venit ficatul în gât. Atunci am zis că nu-mi mai trebuie judo şi antrenamente cu soţia în viaţa mea. Că ăsta e sportul ei, să te bată pe forţa ta”.

 

„Chelu” şi Ariana au în fiecare seară un adevărat ritual. Îşi spun rugăciunile şi apoi pregătesc hainele pentru ziua următoare. O misiune dificilă pentru sportiv: „seara merg la dulap să îi pregătesc hăinuţele pentru dimineaţă. Dar ea îmi atrage atenţia că asta nu se potriveşte cu asta, că pentru fustiţa asta îmi trebuie elastic roz. Deşi are doar 5 ani, nu vrea trening, vrea numai rochiţe, fustiţe, părul, dacă ar fi după ea, l-ar purta numai desfăcut, are vreo două perechi de pantofi cu un pic de toc şi doar cu ei ar umbla. Şi vine cu sentimentalisme: „tati, te roooog, putem lua pantofiorii cu toc?”. Şi după atâta „te roooog”, normal că cedez. Dimineaţa ne trezim la 7.30, facem duş, ne împletim părul, ne spălăm pe dinţi, ne îmbrăcăm şi plecăm la grădiniţă”.

Datorită prezenţei ei pe teren sau la antrenamente, sportivii sunt şi mai grijulii, să nu spună sau să facă ceva nepotrivit: „acum, la ultimul meci, la Iaşi, înainte de vacanţă, am luat-o cu mine. Băieţii au fost foarte atenţi cu ea, a fost ca un ou. Este foarte cocoloşită şi de la fiecare primeşte câte ceva”.

Deşi rugbistul s-a obişnuit perfect cu atribuţiile părinteşti, la sfârşitul acestei luni soţia lui se întoarce definitiv acasă, că „nici în Italia nu-s câinii cu colaci în coadă”.

Ariana va rămâne însă tot un membru neoficial al echipei. De altfel, durii sportivi se trezesc vorbind des despre copii. Podea spune că: „ni se întâmplă destul de des să mă trezesc vorbind de copii cu colegii de echipă. Deja, a mea fiind mai mărişoară, sunt întrebat „tu cum ai făcut în situaţia că...”.

Le-am dat şi un sfat colegilor: luaţi-vă acum de îmbrăcat şi ce vă trebuie că după ce vine copilul e mai greu, că vă lăsaţi pe voi pe locul doi, să aibă cel mic ce-i trebuie.”. Sportivii băimăreni sunt cu adevărat o familie, iar „Chelu” e şi mai respectat de colegi pentru educaţia Arianei: „Am primit din partea colegilor respect, nu compătimire, că sunt singur cu Ariana. Mă respectă pentru că încerc să fiu şi mamă şi tată. Cel mai greu îmi este să o pieptăn, având părul foarte mare. În fiecare seară o pieptăn şi îi împletesc părul să nu se încâlcească.

Din echipă nu mai sunt colegi care sunt singuri acasă cu copiii. Dar sunt mai mulţi cu copii: Ursache, Diniş, Pop Ionuţ (care sunt copii mai mici), Botezatu, şi Ionuţ Hristache „Paiu”. Eu am un „statut special”, dacă sunt singur cu Ariana. Că eu sunt şi mamă şi tată”.

 

Un alt tătic din echipa campionilor, Andrei Ursache, are tot o fetiţă, de doi ani, Anastasia Elena, şi spune că: „Ne-a schimbat viaţa mult în bine. Într-adevăr în prezenţa copiilor suntem mult mai atenţi cum vorbim şi cum ne comportăm. Fiecare îşi dă silinţa să-i poată învaţa pe cei mici ce-i bun. Am devenit mult mai responsabili cu banii, ajungem mai repede acasă etc. Eu, când am venit la Baia Mare, aveam deja copilul. Eu sunt din Neamţ, dar am venit aici de la Arad. Acolo erau mulţi copii, iar aici doar Cristi avea fetiţă, iar ea era deja mare. A fost greu, până m-am acomodat. Am venit aici cu soţia. Lui Cristi îi este cel mai greu, dar este ceva deosebit ce face, îi dă o educaţie foarte frumoasă şi este un tată foarte responsabil.

Eu nu pot merge dimineaţa la antrenament dacă nu mă joc cu fetiţa, iar la prânz merg repede să ne mai jucăm puţin, după care dormim amândoi. Acum e mai mare şi înţelege că merg la antrenament, dar când era mai mică, plângea când ieşeam din casă. Încet-încet, tot mai mulţi membri ai echipei noastre au copii, şi mai sunt de venit”.

 

Ionel Cristian Diniş Vârtic, alt tătic de fetiţă, Cristina, de numai şase luni şi jumătate spune că: „Ne doream cu soţia un copil dar nu-l puteam face pentru că şi soţia a fost sportivă şi a fost tot mai greu. Soţia mea a făcut handbal. A câştigat Campionatul şi Cupa de două ori în Germania şi după aceea am venit în Baia Mare şi a jucat şi la Baia Mare. Chiar dacă rugbiştii par nişte oameni duri, copiii le scot cel mai bine în evidenţă latura sensibilă.Cristina mi-a schimbat mult viaţa. Sunt puţin mai la program, dar abia aştept să ajung acasă. Este ceva extraordinar!”.

 
O mare familie
 
Călin Matei, preşedintele echipei, spune că duritatea rugbiştilor e un mit: „În general rugbiştii sunt oameni mult mai aşezaţi, mult mai învăţaţi cu greul ca alte ramuri sportive. Şi, ca şi pe orice om, familia îl schimbă. Îl schimbă, îl adună, îl aşează, este o schimbare pozitivă când apare un copil. Este o percepţie că ar fi nişte oameni duri, având în vedere că rugby-ul este un sport mai dur. Dar în general, oamenii mari sunt foarte sensibili. Toate momentele mă impresionează. Şi eu am băieţi care amândoi sunt rugbişti. Aşa că în familia echipei, noi sărbătorim toate evenimentele: nunţi, botezuri sau alte evenimente din viaţa fiecăruia. Iar la necaz suntem tot unul lângă altul. Suntem împreună peste tot, chiar şi la un simplu grătar. Suntem, fără exagerare, o mare familie. Faptul că suntem atât de apropiaţi îi ajută ca în timpul meciurilor să intuiască mult mai bine şi să fie cu adevărat o echipă. Sperăm să fie şi în acest an campionii României!”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.