Familia Korponay din Ocoliș - reper de civilizație în Ardeal

Prof. Gavril ARDUSĂTAN

Despre familia Korponay din Ocoliș s-ar putea scrie o carte. Probabil că fiecare om din comună care a trecut de 60-70 de ani ar putea spune câte ceva despre această familie, sau măcar a auzit ceva despre povestea acesteia. În general, oamenii privesc cu res­pect moștenirea lăsată de familia Korponay oamenilor acestor locuri: știința pomiculturii, care a fost sursă de venit pentru generații întregi de oameni care au fost harnici și au deprins această învățătură, inclusiv în vremea comunismului sau în vremurile de astăzi.
Puțini oameni știu cu adevărat povestea acestei familii, originea și circumstanțele în care s-au stabilizat în Ocoliș, dez­vol­tarea economică a domeniului, dar mai ales drama acestei familii care a început cu instalarea comunismului în România. Cu toții datorăm ceva acestor nume – cândva celebre în toată Transilvania – iar noi, cei de astăzi, ar trebui să fim mai interesați de restabilirea adevărului istoric în legătură cu această familie, să ieșim din ignoranță, pentru ca, luând exemplul de hărnicie, tenacitate, dragoste de carte, cultură, educație și civilizație ce a caracterizat marile nume ale familiei Korponay, să încercăm așadar a vindeca – dacă se mai poate vindeca – rănile trecutului nu foarte îndepărtat. Dacă din roadele pământului de la Ocoliș s-au exportat mere la Budapesta și București (și nu numai) ceea ce este și astăzi foarte mare lucru, nimeni din familia despre care facem vorbire nu merita „recompensa” deportării și domiciliului forțat.
Redăm mai jos, într-o formă succintă, povestea familiei, de la începuturi și până în zilele noastre, încercând să eviden­țiem lucrurile cele mai importante (datorită spațiului avut la dispoziție), exprimându-ne speranța că vom reveni asupra acestei povești sau că, cineva va consemna într-o carte povestea dramatică a familiei Korponay. Informațiile de mai jos sunt colectate din studii, cercetări, precum și din mărturiile des­cendenților în viață.
 

Începuturile
 

Circumstanțele prin care familia Korponay a ajuns la Ocoliș sunt legate de constituirea Imperiului Austro-Ungar din 1867, când în urma unor decizii organizatorice, inginerul minier Korponay Ferenc Francisc, a fost transferat, cu familia, în interes de stat, în Baia Mare, pentru a contribui la eficientizarea activi­tăților miniere și de prelucrare minieră. Korponay Ferenc Francisc făcea partea dintr-o familie înstărită de maghiari din localitatea Levoča, ce aparținea regiunii miniere Prešov din Slovacia. La scurtă vreme după stabilirea tinerei familii în Ardeal, Korponay Ferenc Francisc cumpără de la autoritatea locală a orașului Baia Mare cca 130 de hectare de teren (inclusiv pădure) la Ocoliș, având în vedere faptul că satele Ocoliș și Satu Nou de Jos aparțineau domeniilor municipalității băimă­rene. Familia Korponay stabilită definitiv la Ocoliș are 5 copii, dintre care 4 au murit la vârste mici, rămânând, ca unic moștenitor Cornel Korponay, cea mai impresio­nantă personalitate a familiei (opinie personală).
 

Cornel Korponay - o personalitate a Ardealului
 

Pentru a descrie anvergura perso­nalității lui Cornel Korponay, reproducem aici un studiu realizat de către dr. Viorel Câmpean și dr. Marta Cordea din cadrul Biblio­tecii Județene Satu Mare, (publicat în anuarul „Apulum”) unde se regăsesc, în cadrul colecțiilor speciale, o parte din cărțile ce au aparținut bibliofilului din Ocoliș, Cornel Korponay:
„Demersul nostru este motivat de faptul că în colecţiile Bibliotecii Judeţene Satu Mare sunt prezente şi volume care au făcut parte din biblioteca împătimitului colecţio­nar de cărţi şi ex-librisuri, Korponay Kornél (1872-1949), cu­noscut îndeosebi prin prisma preocupărilor sale în pomicultură. «Moștenirea Korponay», cum o numim noi, păstrează însemnele de proprietate ale colecţionarului, reprezentându-l pe Adam cule­gând mărul din Pomul cunoaşterii, care trebuie privit din cele două perspective ale vieții sale, biblio­filia şi pomicultura. Ex-librisul etichetă se află pe majoritatea volu­melor din colecţia noastră. Acest ex-libris etichetă i-a fost dedicat de către Kováts Géza (1908-1956), pictor băimărean.
Korponay Kornél a văzut lumina zilei în localitatea Ocoliș (com­ponentă a comunei Groși), cu ascendenți pașoptiști, în ziua de 3 iunie 1872, în familia lui Korponay Ferenc (1820-1909) și a Máriei Murányi. Familia avea particula nobiliară «komonkai». A absolvit studiile medii în orașul Baia Mare în anul 1889, la Liceul de Stat. A obţinut apoi diploma în științe juridice în cadrul Univer­sității din Budapesta. Soția lui, Toperczer Margit, a fost originară din Slovacia, iar după căsătorie
s-au stabilit împreună la Ocoliș. Au avut mai mulți copii: Mária, Ferenc (1904-1986), Margit (1905-1935) și Elisabeta (n.a.)... Korpo­nay Kor­nél a murit la 18 februarie 1949 în orașul Baia Mare, locul lui de veci aflându-se în cimitirul reformat din Baia Mare.
A rămas cunoscut în mentalitatea colectivă datorită faptului că a înființat o pepinieră în satul natal, unde a experimentat cultivarea unor pomi fructiferi în condiții neprielnice. După anul 1937 a susținut cursuri de iarnă sub egida revistei «Erdélyi Gazda» («Cultivatorul ardelean»). În calitate de specialist, a făcut parte din colegiul de redacție al revistei. A fost vicepreședintele Asociației cultivatorilor de pomi fructiferi (1941-1944), bucurându-se de stima specialiștilor în cultivarea soiurilor ardelene.
Fiind o figură pitorească, un săt­mărean, Antal Dániel, la rândul său specialist în domeniul culti­vării plantelor şi fructelor, dar şi un iscusit memorialist, i-a schiţat un reuşit portret în volumul său autobiografic Család és szolgálat (Familie şi slujire), pe care vi-l vom prezenta în cele ce urmează. Memorialistul sătmărean Antal Dániel (20 iunie 1901, Satu Mare – 22 februarie 1972 Cluj), cunoscut şi ca specialist în domeniul agricol, inspector, s-a născut în familia avocatului Antal Sándor… a fost profesor, viceprefect al judeţului Someş, iar după 1945 vicepreşedinte al Uniunii Populare Maghiare şi deputat în parlamentul de la Bucureşti. A editat numeroase compendii în domeniul cultivării plantelor şi fructelor. Fiind profesor la Institutul de Agronomie din Cluj, a participat şi la organizarea unor cursuri de agricultură, care ţineau câte două săptămâni. Aici l-a întâlnit şi pe Korponay Kórnel, pe care îl cunoştea deja din familie. Iată câteva pasaje, în traducerea noastră, despre descrierea făcută, bătrânului (deja) «Kornél bácsi»: «M-am întâlnit cu vestitul pomolog, nenea Korponay Kornél şi cu Szász Dezs, nepotul de soră. Korponay Kornél era prieten bun al tatălui meu şi au fost colegi la facultatea de drept. A cumpărat, în Ocoliş, în apropiere de Coltău, lângă Baia Mare, 250 holde de păşune pentru capre (legheleu), pe care a transformat-o cu munca grea de o viaţă într-o minunăţie de livadă. Avea bani puţini şi mica moşie a reuşit să o cultive doar în timp, cu pomi crescuţi în şcoala de pomi altoiţi de el. Avea o extraor­dinară pricepere profe­sională şi o mare dragoste pentru oameni. Livada sa a fost recunoscută chiar şi în locuri îndepărtate! […] Pe umeri purta povara a 60 de ani, dar făptura sa dreaptă, n-a încovoiat-o timpul. Datorită purtării sale simple şi plăcute, cucerea pe toată lumea. Haina de sport cenuşie, şapca şi bocancii, i-o cunoşteau cu mic-cu mare până în locuri îndepărtate. N-am auzit niciodată de la nimeni să i se adreseze cu domnule profesor, domnule Korponay, el era pentru toată lumea, Nenea Kornél al tuturor. Era şi ca bătrân un bărbat foarte frumos, dispoziţia şugubeaţă îi strălucea în ochii binevoitori. Îi plăcea veselia, oamenii buni, de aceea a rămas veşnic tânăr […]»”.

Pentru a completa descrierea biografică, mai trebuie să amintim că Cornel Korponay a fost membru în Senatul maghiar de la Budapesta, iar în pepiniera înființată de acesta, în condiții neprielnice, a experimentat cultivarea de diverse soiuri de pomi fructiferi, în special meri și peri. În anul 1936 lucra deja cu două tractoare, pe care le folosea fiul Ferenc, și a publicat numeroase articole despre pomicultură, fiind printre cei mai stimați specialiști în agricultură din Transilvania. Pe lângă pasiunea pentru pomicultură, Cornel Korponay a fost un bibliofil multilateral, a colecționat cărți rare și tablouri, cunoștea mai multe limbi, în biblioteca acestuia se păstrau volume de cărți editate în limba maghiară, germană, franceză, ita­liană, latină, etc., putându-se considera că pentru acele vremuri, era o bibliotecă foarte mare. Este printre foarte puținii colecționari din acea vreme de ex-librisuri, el însuși avea Ex-libris personalizat (EX-LIBRIS - Mențiune făcută pe cărțile dintr-o bibliotecă, pentru a se indica posesorul ei. Se poate realiza fie printr-o ștampilă, fie printr-o etichetă aplicată pe co­pertă sau pe foaia de titlu a cărții. Cuprinde adesea și gravuri cu va­loare artistică n.a.), care i-a fost dedicate personal de către pictorul băimărean Kovacs Geza, pe care-l reproducem aici, alături de sem­nătura olografă.
Destinul a făcut să moară la 18 februarie 1949, în Baia Mare, cu câteva zile înainte de descinderea comuniștilor la Ocoliș pentru a pune în practică operațiunea de naționalizare și deportare a familiei (3 martie 1949). Este greu de imaginat ce ar fi putut fi în sufletul unui iubitor de carte, de artă, de cultură. Dacă ar fi apucat să vadă batjocura furtului, cărților aruncate în foc sau noroi (sunt mărturii în acest sens ale localnicilor…), bat­jo­cura umilirii unei familii care este nevoită a abandona munca de generații, agoniseala strânsă prin muncă, educație, inteligență. S-a stins înainte de începerea instau­rării dramei absurde căzute peste familia Korponay.
 

Drama deportării
 

Vestita familie Cornel Korponay a avut urmaș pe fiul Ferenc Korponay care a fost licențiat în agronomie la celebra Universitate din Prusia, diploma acestuia fiind păstrată cu sfințenie de unul dintre fii, Miklos Korponay care trăiește și astăzi, mărturisind că: „Străbu­nicul meu a început să facă clădiri. El s-a chinuit cu livezile vechi care erau aici, dar erau soiuri foarte, foarte vechi, care nu au rezistat. A venit bunicul care a fost jurist, ofițer în Primul Război Mondial și a început cu aceste soiuri, dar terenul, solul de aici a distrus tot. A venit tata, Korponay Francisc II, care a terminat Facultatea de Agronomie în Germania, de unde s-a întors cu cele mai moderne metode. Atunci au început să apară tractoarele, în 1928. Pe lângă diploma de inginer agronom a fost obligat să aibă toate gradele de șofer, de tractorist. A început cu acele metode de îmbunătăţire a solului și cu soiurile de mere avute de la bunicul, s-a făcut o livadă modern, chiar poate cea mai frumoasă livadă din Transilvania. Au fost aici sus (deasupra pădurii, spre Satu Nou de Jos, n.a.) peste 35 de hectare de livadă. …Producția mergea la export, foarte multă producție mergea în Germania, dar și la București. Pentru Germania, fiecare măr era învelit în șervețel… În această perioadă a apărut și casa, despre care lumea spune că este un castel. Nu este un castel, este o casă mai mare, care avea ca scop altceva. Este vorba de beciul de dedesubt, de 425 metri pătraţi, unde intrau aproximativ 10 vagoane de mere…”.

Korponay Francisc II a avut cinci copii: Ferenc, care a murit la vârsta de 5 ani, Zoltan care a studiat la Facultatea de Agronomie din Cluj, fiind cotat ca fiind cel mai bun student și de unde a fost exmatriculat datorită originii „nesănătoase” de către comuniștii care au acaparat totul, a lucrat apoi ca zilier la aprozarul din Dej, iar din 1963 a fost angajat la IREM ca tehnician la atelierul de proiectare unde s-a ocupat de liniile de 110 kilovolţi. A devenit un exemplu în colectivul de muncă de la IREM prin corectitudine și pricepere, până la pensionare. A urmat Eva, căsătorită în Salzburg (Austria), Sofia și Miklos (astăzi de 79 de ani), care se ocupă și astăzi de o parte din moștenirea familiei ce
s-a putut recupera după 1989.
Drama acestei frumoase familii a început în data de 3 martie 1949, noaptea, când securiștii au înconjurat casa din Ocoliș și au obligat familia ca în timp de 5 minute să se pregătească de plecare, luând cu ei ce se putea lua în acest scurt timp (o traistă cu minimul necesar și acte), după care au fost deportați, cu toții în domiciliu forțat, la Dej, în condiții inumane, alături de alte 30 de familii, pentru o perioadă de 14 ani. Au luat totul de la zero, muncind unde se putea și în condițiile în care autoritățile i-au lăsat să le aibă. Miklos Korponay avea 8 ani, iar primul an de școală l-a făcut acasă, cu ma­ma. Mărturisește că: „Al doilea an l-am făcut cu o învățătoare căreia i-a murit familia și a devenit comunistă atee. M-a întrebat cine e tata… i-am răspuns. M-a tras de ureche, m-a pălmuit și mi-a zis: tatăl tău e Iosif Visa­rionovici Stalin! La fel cu mama. Încă niște palme… mama ta e Ana Pauker!”.
După cei 14 ani de domiciliu forțat la Dej, familia se resta­bilește în Baia Mare, tatăl muncind la ferma pomicolă de la Seini, având responsabilități importante și căpătând rapid res­pectul și recunoașterea valorii lui de către factorii decidenți locali, toți copii au făcut școală, așa cum s-a putut, cât au fost lăsați de autorități. Din câte cunoaștem, toți membrii familiei Korponay au ținut foarte mult la educație, toți au făcut școli superioare, facultăți în țară sau în străinătate. Una dintre devizele familiei ar putea fi constituite din cuvintele: Muncă și educație!
Chiar dacă condiția existențială a familiei s-a mai ameliorat în anii ’70 și ’80, drama a continuat și după 1989, când, în căutarea recuperării dreptului avut, a întâmpinat numeroase piedici administrative, amânări, tergiversări, nici până astăzi nefiind reglemen­tată definitiv această situație. După 1989, partea de avere ce a putut fi recuperată a fost admi­nistrată de frații Zoltan (până în 2000) și Miklos (până în prezent), care au pus mult suflet și dedicare recuperării imaginii de altădată a locurilor de la Ocoliș. Casa, care în 1949 era aproape nouă, a fost regăsită aproape de ruină. A fost folosită ca școală, depozit, crâșmă, a fost lăsată neîngrijită. Utilajele agricole, mobilierul, tablourile, biblioteca și câte altele n-au mai putut fi recuperate. S-a furat totul în numele statului, iar statul din zilele noastre nu s-a grăbit să facă dreptate. Din toată suprafața deținută înainte de 1949, au fost recuperate de către întreaga familie ca moștenitori, casa și cca 68 de hectare, cu pădure cu tot. Miklos baci ne spune: „Eu sunt slugă aici. Asta spun la toată lumea când mă întreabă dacă nu vând aici. Nu se găsesc oameni care să lucre. Cât teren vedeți aici, este pentru cosit și nu vrea nimeni. Eu i-am admirat pe părinții mei, cum au putut rezista după această muncă, după aceste recolte și tot succesul înglobat aici, ca mai apoi să devină aproape 14 ani zilieri la aprozar… lozinca tatălui meu de dinainte de comu­niști era: cine lucrează jumătate cât lucrez eu, primește salar întreg!”.
Dincolo de întreaga dramă a fami­liei Korponay descrisă aici sumar, rămâne speranța că lumea poate fi un loc în care viața – oricum ar fi destinul fiecăruia – poate fi frumoasă: „Cei mai frumoși și mai plini ani din viața mea au fost când eram zilier, vara, copil fiind, ca să ajut familia. Am lucrat cu oameni cu 2-3 clase, dar mese­riași, au împărțit pita cu mine… așa săraci cum erau. Ori domnii de astăzi nu fac așa ceva. Să nu credeți că înfierez eu comunismul mai rău decât capitalismul ăsta, doar că ni s-a făcut o mare nedreptate, nu ne-au lăsat să terminăm facultățile, ne-au dat afară… ne-au chinuit. Am regăsit aici ruine. Dar 14 ani de deportare au însemnat o școală a vieții cum alții n-au avut parte. Am aflat că în sărăcie și mizerie există frumos, dacă ești inteligent…”.
Și pentru a încheia în nota corectitudinii și adevărului istoric, se cuvine să menționăm că Miklos Korponay, după toate câte le-a trăit, păstrează doar o singură cetățenie: cetățenia română.