• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 28 Aprilie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5289 RON
Dolar american Dolar american
4.1565 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.3615 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4483 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Joi , 21 Februarie , 2013

Etapa de început (1949-1953)
 

Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție. Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate.

 

În zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii au fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri.

 

Cum prima interacţiune a funcţionarilor partidului cu ţărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv ţăranii săraci s-au solidarizat cu aşa-numiţii „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceştia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori ţăranii înstăriţi fiind lăsaţi cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar şi ţăranii mijlocaşi fiind deposedaţi de întregul avut. În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autorităţile au dat înapoi.

 

Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceştia fiind etichetaţi ca „deviaţionişti de dreapta” şi fiind făcuţi responsabili de întârzierile şi de abuzurile din procesul de colectivizare.

 

Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război şi de seceta ce a urmat, unde ţărănimea săracă era uşor de convins de autorităţi să accepte soluţiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mişcări de rezistenţă anticomunistă, cum ar fi Maramureş şi Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune.

 
Etapa de stagnare (1953-1956)
 

În 1953, Stalin a murit iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Comune deja existente. În 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste.

 
Etapa de finalizare în forță (1957-1962)
 

Şedinţă PMR din martie 1962: Ştefan Voitec şi Gheorghe Gheorghiu-Dej acordă medalii cu ocazia terminării colectivizării.

 

În 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galaţi. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime. Aparatul propagandistic al partidului comunist a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic.

 

În această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel din comuna Horea, actualmente în județul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâți să nu renunțe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) și deportate în Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuța Mare, practic un loc viran unde oameni aduși din toate colțurile țării au fost nevoiți să-și sape bordeie pentru a nu îngheța sub cerul liber.

 

Gheorghe Gheorghiu-Dej a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962 și a unei sesiuni speciale a MAN în Bucureşti, la 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de țărani, numărul țăranilor invitați fiind o aluzie la numărul victimelor Răscoalei din 1907. Dej a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă.

 

Chiar dacă procesul de colectivizare s-a încheiat oficial în aprilie 1962, anii următori nu au fost lipsiţi de tensiuni în mediul ţărănesc. Bunăoară, într-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestări şi acţiuni negative în cadrul gospodăriilor agricole colective, întocmit de Ministerul Afacerilor Interne la 4 noiembrie 1964, erau trecute în revistă numeroase nemulţumiri ale ţăranilor din agricultura socialistă. Circulase intens zvonul privind producerea unor „schimbări” în sectorul socialist, mulţi ţărani colectivişti exprimându-şi speranţa că GAC-urile se vor destrăma, iar ei îşi vor redobândi pământul, animalele şi atelajele cu care intraseră în colhoz, în vreme ce alţii au crezut că vor primi loturi mai mari de pământ în folosinţă. Toate acestea au dus la apariţia într-o serie de localităţi a unor acţiuni deschise pentru destrămarea GAC-urilor şi a întovărăşirilor. Ţăranii erau nemulţumiţi nu doar pentru că le fuseseră confiscate bunurile prin colectivizare, ci şi pentru că ei practic munceau aproape pe gratis în formele socialiste de agricultură. O formă deosebit de răspândită de protest a ţăranilor faţă de mizeria spre care erau împinşi a fost refuzul de a ieşi la lucru, de-a lungul şi de-a latul ţării înregistrându-se veritabile greve agricole, într-o epocă în care noţiunea era utilizată în România doar pentru a desemna realităţile trecutului sau existente în „ţările capitaliste”. În acelaşi timp a apărut şi s-a generalizat un fenomen care avea să devină obişnuinţă în deceniile următoare: „furtul” din Gospodăriile Agricole Colective, considerat de ţărani ca o formă legitimă de remunerare şi redistribuire a veniturilor acestora, dar criminalizat de regim ca o formă de sabotare a agriculturii socialiste.

 
 

“Impunerile la plata cotelor erau atât de mari în 1949, încât unor ţărani nu li se lăsase decât sămânţa necesară pentru următorul an agricol. Spre exemplu, un ţăran mijlocaş din comuna Gogoşiţa, judeţul Dolj, care recoltase 3 300 kg de grâu, a rămas cu doar 150 kg de grâu de sămânţă. Astfel de situaţii au fost numeroase în anumite judeţe, în actele PMR fiind nominalizate Hunedoara şi Someş. În unele locuri, pentru a îndeplini planul, autorităţile au mers din casă în casă şi au luat inclusiv seminţele. Pe ansamblul României, recolta de grâu s-a dovedit mai slabă în anul 1949, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti au considerat că baza planului de colectare erau unele judeţe din Banat şi Ardeal. În vederea realizării planului, s-a luat decizia efectuării treierişului la arie, prelevările forţate de cereale putându-se face mult mai uşor şi eficient pentru stat. Cotele exagerate, care practic îi lăsau pe ţărani fără truda lor de peste an, şi impunerea plăţilor către muncitorii de la batoze în bani (fără mare valoare) şi nu în natură, cum era cutuma, aveau să provoace mari răscoale”- Raportul comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.