• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 28 Martie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5514 RON
Dolar american Dolar american
4.1912 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.2663 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4718 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Joi , 21 Februarie , 2013

Decizia politică a colectivizării

Motivată în primul rând de imperative politice şi nu de considerente economice, reforma agrară din 23 martie 1945 nu a avut drept scop consolidarea micii proprietăţi, ci distrugerea marilor proprietăţi agricole. După înfăptuirea reformei agrare, comuniştii continuau să păstreze o tăcere ostentativă în legătură cu planurile lor de colectivizare a agriculturii, pozând, tactic, în apărători ai proprietăţii ţărăneşti. Spre exemplu, în timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 1946, broşura „Comuniştii şi proprietatea particulară” dădea asigurări că „de rezultatul alegerilor depinde ca ţăranii să poată lucra în linişte şi culege roadele de pe ogorul lor”. După acapararea puterii însă, în vara anului 1947, comuniştii au declanşat o companie tacită de confiscare a unor noi categorii de proprietăţi rurale. La sfârşitul lui 1947, după abolirea monarhiei, proprietăţile familiei regale au fost naţionalizate; la 3 august 1948 au fost confiscate pământurile şcolilor confesionale; la 3 noiembrie, bunurile rurale ale instituţiilor sanitare particulare; iar la 2 decembrie 1948, proprietăţile Bisericii Greco-Catolice. La nivel oficial, partidul continua să propage lozinca sprijinirii micilor proprietari. Rezoluţia PMR din 21-23 februarie 1948 recomanda însă cooperaţia ca mijloc de ameliorare a stării economice a ţăranilor. În primăvara aceluiaşi an, Gheorghiu-Dej continua să nege zvonurile potrivit cărora statul ar fi intenţionat să colectivizeze proprietatea agricolă privată.

 

Între primăvara anului 1945 şi primăvara anului 1949, singura schimbare majoră în domeniul agrar a constituit-o introducerea cotelor, care au reprezentat un adevărat coşmar pentru ţărănimea din România la jumătatea secolului trecut. În condiţiile scăderii dramatice a producţiei agricole cauzate de război, colectările ofereau un răspuns imediat la nevoile alimentare ale populaţiei urbane şi la exploatarea economică a ţării de către puterea de ocupaţie sovietică, două sarcini dificile, pe care politica economică falimentară a regimului comunist nu le putea satisface. Înainte de orice, colectările s-au dovedit însă un instrument al luptei de clasă în mediul rural. Sistemul colectărilor a pregătit terenul pentru instalarea structurilor agriculturii socialiste, prin ruinarea deliberată a gospodăriilor ţărăneşti înstărite ce rezistau colectivizării şi prin întărirea controlului politic asupra populaţiei rurale. Acest sistem de exploatare sistematică a vlăguit gospodăriile ţărăneşti înstărite, adevărate motoare ale economiei rurale, conducând astfel la ruina comunităţilor ţărăneşti în ansamblul lor. Sistemul colectărilor a fost organizat cu ajutorul unui amplu cadru legislativ, extrem de represiv, care descria în detaliu obligaţiile producătorilor şi stabilea pedepse aspre împotriva proprietarilor care refuzau să predea cotele specificate. El a fost implementat de aparatul de partid la nivel local, sprijinit de autorităţile locale, de miliţie, şi de justiţie.

 
 

Plenara din 3-5 martie 1949 a Comitetului Central al PMR avea să marcheze o cotitură radicală în politica agrară, hotărându-se trecerea la „transformarea socialistă a agriculturii”, altfel spus la crearea gospodăriilor agricole colective. Crearea gospodăriilor agricole anula, în fapt, reforma agrară din 1945, deşi în anii anteriori comuniştii ţinuseră să garanteze proprietatea privată, la nivel declarativ. Strategia autorităţilor comuniste de transformare a lumii rurale s-a bazat pe divizarea comunităţilor ţărăneşti şi spargerea solidarităţii sociale prin introducerea principiului luptei de clasă la sate. Eliminarea moşierimii dereglase deja mecanismele sociale, lăsând ţăranii săraci fără mijloace de existenţă şi forţându-i să colaboreze cu statul, care se substituise marilor proprietari de pământ prin reforma agrară şi confiscările din 1949. În continuare, s-a trecut la asmuţirea ţăranilor săraci împotriva ţăranilor înstăriţi, o politică denumită oficial « limitarea chiaburilor”. Preluând nu doar ideile, ci chiar şi formulele staliniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej expunea politica partidului faţă de populaţia rurală: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Cinci categorii de agricultori erau identificate în România: 1) ţăranii lipsiţi de pământ, proletariatul agricol, cuprinzând 2,5% din totalul populaţiei; 2) ţăranii săraci, 57%; 3) ţăranii mijlocaşi, 34%; 4) chiaburii; 5) resturile moşierimii, ultimele două pături cuprinzând 7%. Spre deosebire de Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1929, în care se prevedea expres lichidarea culacilor, Plenara Partidului Muncitoresc Român fixa ca obiectiv imediat „îngrădirea” chiaburilor, ulterior urmând să se treacă la „desfiinţare[a] completă a exploatării chiabureşti la sate, mobilizând în această luptă întreaga ţărănime muncitoare, când condiţiile vor fi pregătite”. Rezoluţia CC al PCR din 3-5 martie 1949 a devenit, indubitabil, „textul de bază în problema colectivizării (…) cea mai clară declaraţie a politicii agricole a comunismului român.”

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.