• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 24 Octombrie 2017

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 15 Septembrie , 2017

Primul Război din Golful Persic

Anterior invaziei, în vederea pregătirii psihologice a populaţiei, Irakul a acuzat Iranul de acte de agresiune şi amestec în treburile interne, cum ar fi sprijinul acordat partidului al-Da‘wa, interzis de autorităţi. De cealaltă parte, Iranul acuza regimul Ba’th ca fiind anti-Islamic şi o marionetă a puterilor occidentale.
Totodată, regimul de la Bagdad era acuzat de acte de agresiune împotriva Iranului, datorită suportului acordat separatiştilor din Khuzestan, străveche provincie persană, cărora Irakul le promisese public asistenţă în vederea eli­berării „Arabestanului”. Conform celor declarate de guvernatorul general al provinciei, amiralul Ahmad Madani, Irakul furniza arme rebelilor. În re­petate rânduri, trupe irakiene ata­ca­seră oraşe de graniţă, în special oraşele kurde din nord-vestul Iranului (iunie 1979), apoi au atacat Şālehābād în sud, unde au omorât mai multe persoane. De asemenea au avut loc numeroase ciocniri în zona de frontieră între unităţi iraniene şi irakiene.

Principala cauză a războiului a fost am­biţia lui Saddam Hussein ca Irakul să devină principala putere economică şi militară din Orientul Apropiat. Am­bi­ţiilor hegemonice ale lui Saddam Hussein li s-a adăugat teama exportului de revoluţie din Iran, teamă amplificată de faptul că majoritatea populaţiei Irakului este şiită, în timp ce clasa politică conducătoare este sunită. De altfel, relaţiile dintre cele două ţări începuseră să se deterioreze începând cu 1979, odată cu izbucnirea revoluţiei islamice în Iran, percepută ca un pericol la adresa stabilităţii regimului secular irakian. În fine, tulburările post-revoluţionare din Iran, epurarea pe criterii politice a cadrelor de vârf ale armatei, fuga masivă a elitelor intelectuale şi condu­cătoare din Iran, au constituit pentru Saddam Hussein o oportunitate nespe­rată pentru declanşarea războiului.
Înainte de revoluţia islamică, sub conducerea autoritară a şahinşahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamer, Iranul era de departe cea mai pu­ternică ţară din zonă. Armata iraniană era a cincea din lume din punct de vedere al efectivelor şi echipării, toate acestea datorându-se sprijinului acordat de Statele Unite. Prin faptul că se găsea în sudul Uniunii Sovietice, Iranul avea o importanţă strategică deosebită pentru americani în timpul Războiului Rece. Odată cu alungarea Şahului, în urma crizei ostaticilor din 1979, sprijinul economic şi militar american a încetat, asigurând astfel noi oportunităţi pentru Saddam Hussein.
Teama ca revoluţia iraniană să nu se extindă şi în Irak a condus la persecuţii asupra populaţiei majoritar şiite din Irak. În primul rând, arestări urmate de execuţii ale membrilor partidului şiit al-Da’wa, interzis de autorităţi. Liderul spiritual suprem al şiiţilor irakieni, marele Ayatollah Bāqer al-Şadr, a fost arestat în aprilie 1980 şi executat în secret. Zeci de mii de şiiţi, cu origine ira­niană, dar care erau sta­biliţi în centrele religioase Kar­ba­la şi Na­jaf, au fost expulzaţi din Irak, iar pro­prietăţile lor confiscate.

Conflictul dintre cele două ţări a avut şi un aspect religios, dat fiindcă iranienii sunt majoritar şiiţi şi nu vorbesc limba arabă. Fără a fi totuşi un conflict religios, Saddam Hussein a căutat pe toate căile să opună iranienilor pe arabi, să demonstreze superioritatea arabilor asupra iranienilor din considerente ideologice.
În afară de hegemonia militară, Saddam Hussein dorea ca Irakul să devină principala putere economică din zonă. Majoritatea rezervelor de petrol ale Iranului se găseau în provincia Khu­zestan, împreună cu importante ins­talaţii de extracţie, rafinării şi rezervoare. Trecerea lor în posesia Irakului, ar fi lipsit Iranul de o importantă sursă de venituri şi ar fi împiedicat ca acesta să devină putere hegemonică în zonă. Ocuparea Khuzestanului ar fi lărgit totodată accesul Irakului la mare, care pe atunci avea doar 64 km de litoral. În fine, cele trei insule din Strâmtoarea Or­muz, în afară de poziţia lor stra­tegică, puteau constitui o viitoare bază pentru instalaţii petroliere offshore.

Războiul a început când Irakul a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printr-o invazie terestră şi aeriană a teritoriului iranian. Deşi Irakul spera să profite de haosul apărut după revoluţia iraniană şi a atacat fără o declaraţie de război, trupele sale au avut un succes limitat şi au fost respinse rapid de iranieni, care au recuperat aproape tot teritoriul pierdut până în iunie 1982. În următorii şase ani, Iranul a fost în ofensivă.

În ciuda cererilor Consiliului de Securi­tate al ONU de încetare a focului, osti­lităţile au continuat până la 20 august 1988. Războiul s-a încheiat cu accep­tarea de ambele părţi a Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU nr. 598. A durat câteva săptămâni ca Iranul să părăsească tot teritoriul ocupat pentru a respecta graniţele de dinainte de război, stabilite în 1975 prin Acordul de la Alger. Ultimul schimb de prizonieri de război a avut loc în 2003.
Războiul a cauzat numeroase pierderi omeneşti şi economice – aproximativ jumătate de milion de victime pentru fiecare parte, fără răniţi – însă nu a adus nici despăgubiri de război şi nici schimbări teritoriale. Conflictul este comparat adesea cu Primul Război Mondial, prin prisma tacticilor de lup­tă similare: război de tranşee, cuiburi de mitralieră, atacuri la bai­onetă, utilizarea sârmei ghimpate, atacuri fron­tale în masă ale infanteriei peste „ţara ni­mănui” şi utilizarea armelor chimice de către Irak împotriva trupelor ira­niene şi a civililor irakieni kurzi.
La vremea respectivă, Consiliul de Securitate al ONU a declarat faptul că „au fost folosite arme chimice în lupte”. Totuşi, în aceste declaraţii ale ONU nu se preciza faptul că doar Irakul a folosit arme chimice, astfel încât „comunitatea internaţională” a păs­trat tăcerea, în timp ce armata ira­kiană folosea arme de distrugere în masă împotriva iranienilor şi a irakienilor kurzi.

 

 

Legenda despre cheile ce deschid poarta raiului
 

 

Cea mai senzaţională legendă din perioada războiului, dar şi cea mai bine întipărită în mentalul colectiv, este istoria cheilor de plastic aurit. Aceste chei, care la început erau din aur, apoi doar aurite, şi în fine, doar din plastic aurit, fabricate când în Hong-Kong, când în Taiwan, şi în fine, în China, ar fi fost înmânate în cadrul unei ceremonii solemne, copiilor „martiri”, înainte de a mărşălui prin câmpurile de mine. Cheile erau menite să le deschidă porţile „paradisului”, unde îi aştepta o bine-meritată răsplată de natură erotică şi culinară. Se afirmă că ayatollahul Khomeini însuşi ar fi comandat cele 500.000 de chei în Taiwan, pentru a le înmâna „cu mâna sa” viitorilor martiri.
Această istorie neverosimilă încă mai este vehiculată de universitari respectaţi precum Abbas Milani de la Stanford University, care într-un eseu din 2007 pentru Boston Review afirma: „chei de plastic, aparent bune pentru a deschide porţile cerurilor, la răsfăţuri erotice şi culinare, erau înmânate acestor tineri, care păşeau către moarte...”. Ceea ce este însă cert, este că nimeni nu a văzut până în ziua de azi o astfel de cheie. Nimeni nu o poate descrie cu exactitate. Nu există nici o ima­gine şi nici nu apare în vreun cadru în reportajele filmate în zona de război. S-a încercat asimilarea cu plăcuţele de identificare ale soldaţilor iranieni, dar acestea au formă dreptunghiulară cu colţuri rotunjite, nicidecum formă de cheie. Toate investigaţiile pentru găsirea măcar a unui exemplar de cheie au eşuat. Această istorie apare în atâtea locuri şi în atâtea variante, încât nici măcar nu s-a putut încă stabili când şi unde a apărut pentru prima dată.
 

 

Războiul dintre Iran şi Irak a produs imense distrugeri şi suferinţe ambelor ţări şi popoare. Majoritatea experţilor militari şi analiştilor politici consideră că Iranul nu ar fi reuşit să învingă, chiar şi în eventualitatea absenţei sprijinului american şi occidental acordat Irakului. Ceea ce este însă cert, este că în această eventualitate, regimul lui Saddam Hussein ar fi ieşit prea slăbit pentru a mai iniţia invazia Kuweitului. În consecinţă, mai mult ca sigur, următorul război din Golf n-ar mai fi avut loc, poporul irakian fiind scutit astfel de multe suferinţe.
În 2003, în ciuda opoziţiei exprimate de Rusia, Germania şi Franţa, administraţia George W. Bush, împreună cu Marea Britanie, au decis să invadeze şi să ocupe ulterior Irakul, în baza unor acuzaţii privind deţinerea şi dezvoltarea de arme de nimicire în masă, acuzaţii ce s-au dovedit ulterior a fi false. Culmea este că tehnologia şi materia primă pentru armele chimice folosite de Saddam Hussein în cursul războiului dintre Iran şi Irak, dar şi tulpinile de antrax cu care experţii irakieni sperau să dezvolte arme bacteriologice proveneau din SUA.
Invazia şi ocupaţia ulterioară a Irakului au costat SUA peste 100 de miliarde de $, 4.400 de militari americani şi-au pierdut viaţa şi alţi 30.000 au fost grav răniţi. De asemenea, 150.000 de irakieni şi-au pierdut viaţa. Peste două milioane au luat calea exilului.
Din cauza violenţelor, războiului şi distrugerilor, pentru mulţi irakieni viaţa a devenit de nesuportat. Nivelul de trai a scăzut la cote de neimaginat, faţă de care epoca dictatorială a lui Saddam Hussein pare încă pentru mulţi un vis frumos. În Bagdad, penele de curent electric sunt la ordinea zilei, iar curentul electric este furnizat cu întreruperi. De asemenea, lipsa apei potabile este o problemă tot mai acută. Rata şomajului este încă ridicată, chiar dacă economia se reface rapid datorită creşterii exporturilor de petrol.
De cealaltă parte, Iranul, deşi slăbit de războiul cu Irakul, se afirmă tot mai mult ca putere hegemonică în zonă. Cu o industrie dezvoltată, inclusiv în domeniul militar, s-a lansat deja în tehnica spaţială. Războaiele din Golf au condus la creşterea preţului petrolului, chiar dacă administraţia americană a dorit să evite cu orice preţ aceasta, permiţând Rusiei şi Iranului să obţină beneficii importante şi să-şi întărească poziţiile pe piaţa petrolului şi în zonă. Ceea ce au dorit însă cel mai mult SUA, menţinerea echilibrului de forţe în zonă, prin slăbirea Iranului, concomitent cu întărirea Israelului, Irakului şi Arabiei Saudite, nu s-a realizat. A fost una din cele mai mari erori ale administraţiei Reagan.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.