Chiar ca e aiurea sa vezi de la inceput ceea ce vrei sa scrii, cuvant cu cuvant, ca doar haoticul trebuie sa se coaca pana devine varianta finala a unui text. Daca gasesti si titlul de la inceput, e semn ca ai luat-o (sau urmeaza) s-o iei razna.
Probabil c-am luat-o razna deja, pentru ca nu vad de ce ar mai conta Dreapta sau Stanga politica in fata coplesitoarei tentatii a comisionului apolitic? Sau, la ce bun atatea eforturi ale presei, nervii de fiecare zi, daca se schimba atat de putine lucruri? Bla-bla-uri de-ale mele...
Probabil ca visele mele sunt cosmaruri si flutur, iresponsabil, un stindard pe care n-am caderea sa cer nimanui sa-l urmeze.
Probabil ca viata e mai importanta decat munca, iar eu, daca nu muncesc, n-am dreptul sa intreb pe nimeni ce si cat munceste.
Probabil ca prietenii sunt un dar al Bunului Dumnezeu, nu niste lamai pe care le storci intr-un pahar al vanitatii laudei cu talantii.
Probabil ca ma vad bun, cand eu sunt rau; sau poate ma cred iscusit cand, de fapt, sunt la fel de talentat precum un tenis rupt.
Probabil ca fundamentalismul meu se dilueaza sub presiunea unui iluzoriu bine, iar proiectele sunt facute pentru a fi distruse.
Probabil ar trebui sa comunic, nu sa fiu expert in „Age of Empire”, sa dau mai mult, mult mai mult, inainte de a avea pretentia de a cere.
Probabil nu trebuie sa spui ca obosesti, sarjand iluzoriu, ridicat saptamanal din praf.
Probabil ca n-ar mai trebui sa ma intreb de ce nu sunt inteles de apropiatii mei, de ce ar fi ei interesati sa inteleaga vise nauce?
Probabil sunt un terorist de idealuri.
Probabil nu conteaza cat am facut in fata acelor neimpliniri, cu adevarat reale, din debaraua cu sensibilitati.
Lasate in urma, ca norii de furtuna ce-i hacuiesc cu sabia, atatea cuvinte, atatea cuvinte...

Dan PARCALAB