Yankei, Da! China, Nu?

De când mă știu, privesc spre China ca fiind o mare putere și, toto­dată, un prieten al României. Am fost, amar de ani, încurajat în acest mod de gândire de stadiul la nivel oficial al relațiilor româno-chineze, de contactele la cel mai înalt nivel, care arareori au lăsat să treacă distanțe semnificative pentru a se manifesta. Să le luăm pe rând:
Declarată cu numele de azi la sfârșitul anului 1949, România va fi printre cele dintâi state ale lumii care au recunoscut Republica Populară Chineză. Primul-ministru român din acea vreme, dr. Petru Groza, va vizita China. A scris și prima carte despre China populară apărută în românește, o contribuție importantă având fiica sa, Mia Groza, prezentă în delegație ca stenografă. Paginile respective ședeau mărturie cu privire la deschiderea către noi a țării care termina perioada de ani și ani de război intern, care se încheia printr-un marș cu adevărat „lung”. Lideri chinezi au ajuns sistematic pe Dâmbovița, conducătorii Ro­mâ­niei  au făcut sistematic drumuri în sens invers.
Cotitura produsă în politica noastră externă – ne aflam în 1964 – nu s-a produs în absența unei conlucrări profitabile româno-chineze. Unul din șefii partidului, aflat la conducere după decesul președintelui Mao Tse-Dun, l-am numit pe Hu Yaobang, cu ocazia aflării într-o vizită oficială la București ținea să sublinieze trăinicia relațiilor dintre China și România, evocând comparativ rezistența în durată, pe axa timpului, a Dunării Albastre și a Fluviului Galben. Avea motive să creadă așa. Dar părerile sale n-au rezistat. Căci, iată, au venit peste noi timpuri cu altă pretenție decât mai înainte. Între primele „șlagăre” de după Decembrie 1989, cel privind despărțirea de China, s-a instalat în vocile noastre protestatare. E adevărat, convenisem pe un prag mai larg adevărul că „lumina nu mai vine de la Răsărit”, dar n-am știut să alegem corect grâul de neghină, să practicăm o barieră logică între răul născut din excesele trecutului și priceperea de a conserva ceea ce nu ne producea nesomn sau foame.
Cum știm bine, românii și chinezii s-au găsit alături, punând la cale proiecte durabile. Ei au venit spre noi, noi am mers către ei, pregă­tind stabilopozi în durată. Nu ne-a mai folosit la nimic în momentul când a pronunța termenul „chinez” riscai să fii arătat cu degetul în cali­tate de „dușman al poporului”.

Cărțile despre China – scrise de un George Călinescu, Eugen Barbu, Paul Anghel – până atunci cu mare căutare, au fost dosite, ignorate, în cel mai bun caz desconsiderate. Marele prăpăd a început când propagandiști antichinezi au devenit personaje instalate pe podiumul Puterii. Voci pline de duș­­mănie, de ură, de antiprietenie ocu­­pau Palatele Puterii de pe Dâmbovița.
A fost o primă încercare de a clari­fica lucrurile la nivel înalt, când Președintele României a vizitat China. E vorba de domnul Ion
Iliescu. Era acolo, factor favo­rizant, în scaunul de prim-minis­tru, un fost coleg al său de facultate. Dialogul s-a legat greu, deși nu se venise atâta drum pentru a pune ordine în Piața Tienanmen. Vocile guturale împotriva apro­pierii de Beijing în noile condiții au continuat, descurajând o reevaluare înțeleaptă a prezenței noastre în spațiul chinez și invers. Politicienii români ajunși în fruntea sta­tului au ținut-o pe a lor. Că vor găsi pretexte să ajungă ei înșiși la poalele Himalaiei, asta dovedește priceperea noastră de a vorbi una și de a fuma alta.

Fără doar și poate, lucrurile păreau a intra pe făgaș normal. China a redevenit o speranță. Șefi ai guvernelor de la București s-au cos­tumat în țoale de ducă. Ne-au fost vestite fel de fel de bune intenții, puse la cale de cele două părți. Vedem în jurul nostru forfota produselor chinezești. Au­zeam un președinte al Chinei recitând în limba română din Emi­nescu. Păi, ce e de ici de acolo? A apărut un Institut Cultural Român în capitala chineză. Manifestări relevante au loc acolo, în ograda de departe, care să ne facem a ne simți bine împreună.
Ca și o curiozitate: recent, un prie­ten care a lucrat în comerțul exterior mi-a făcut o destăinuire care m-a uluit. Îmi vorbea de nivelul remarcabil la care ajunsese microelectronica românească și, în context, îmi spunea că România a dat primul calculator armatei chineze. Vă vine să credeți?

Mai este o realitate peste care nimeni nu poate trece. Când venea în vizită la noi în țară, pe la mij­locul anilor `80 din veacul trecut, liderul la vârf al Chinei, din acel moment, ținea să explice româ­nilor care îl așteptau - unii dintre ei țineau minte prezența lui pe Dâmbovița la Festivalul mondial al tineretului și studenților de
la București (era conducătorul
UTC-iș­tilor din întreaga China) - fermitatea cu care sunt urmărite în țara sa obiective fundamentale ale dezvoltării societății. Cap de listă în această Proclamație pentru viitor era acest proiect: În anul 2000, China își va dubla produsul na­țional brut. Aveam să aflăm că obiectivul a fost îndeplinit!
Dar câte alte lucruri nu mai vin dinspre noi, dinspre țara lui Confucius… Au apărut zonele libere de dezvoltare economică. Au apărut construcții de necrezut prin amploare, originalitate, cutezanță. Orice om cu scaun la cap poate des­cifra din avântul cu care chinezii merg în ceafa americanilor că aceștia au un drum al lor la care nu sunt dispuși să renunțe cu una, cu două. Prin urmare, nu cauți să întorci capul într-o parte, doar-doar nu vei vedea ce se mai întâmplă peste gard…
Am fost recent și am văzut China la ea acasă (în august 2019). Un editor chinez mi-a făcut bucuria de a traduce în limba chineză o carte care a apărut la Editura Academiei Române și care vorbește despre sectorul mineral. Ocazia aceasta mi-a oferit prilejul, încă o dată, să constat că decidenții politici chinezi știu ce au de făcut cu țara lor, care găzduiește aproape un sfert din populația planetei, cu bune și cu rele!

Cu ceva timp în urmă, președintele României a anunțat o vizită-surpriză la Casa Albă. Cum bine știm, orice drum până la Biroul Oval echivalează cu o notă mare la purtare. Așa am și privit-o. Dar evenimentul ne-a pus și în așteptare. Non-clasicul locatar de la Casa Albă – atunci, acum, cum știți, nu mai e același – s-a purtat oarecum ciudat după părerea mea. SIGUR, „Parteneriatul” cu care defilăm în orice ocazie cuprinde pagini citibile dar și fețe nevăzute mie, cetățeanului de rând. Dar,
dă-mi voie să semnalez că nu mai sunt vremurile de altădată, când tu știai tot, iar mie îmi picurai doar ce-ți făcea plăcere. Convocarea asta pe nepusă masă la Casa Albă a trezit interes – și la noi și în lumea largă – dând naștere la întrebări. Cu ce se lasă mai încolo? Dacă nu găsești un fel de a te explica, riști ca eu să mă gândesc la orice. Și de bine și de rău. Îmi amin­tesc un episod consumat demult.
Atacată de inundații catastrofale, România a devenit o adresă căutată de mulți. Ni se ofe­reau ajutoare fel de fel. Apare în ziare știrea că a sosit pe Băneasa un avion cu ajutoare de la americani. Dar nu s-a spus și ce cu­prinde avionul. În afara ex­pli­cațiilor elementare – era un transport de corturi pentru adăpostirea celor rămași fără casă, fără gospodării luate de apă („ca un bivol negru”) – au venit de pe margine ipotezele…
Cineva a rostit cu voce tare: „- Un avion plin cu dolari!” Drept care, unii mai nevoiași se visau în al nouălea cer și nu mai încetau să întrebe: „- Dar dularii când ni se dau?” Evident „dularii” aduși de avionul cu pricina…
Tot așa și acum. Când preșe­dintele Nixon venea la București în vizită oficială, miza o cunoșteam: clauza… Peste ani, un alt preșe­dinte american, Ford, punea piciorul în Capitală cu această veste. Clauza  o aveți. Așteptam acum niscaiva infor­mații de sertar pentru a înțelege de ce a fost pus pe drumuri președintele nostru? E drept, un prim răspuns n-a întârziat: preșe­dintele român s-a ales cu o șapcă…, o frumusețe! Dar a fost cumva vorba și de ceva „dulari”?
Se pare că da. Dar cam ca în bancurile cu Radio Erevan: Nu îi dobândim, ci îi pierdem…
Ce zic eu este provocat de consta­tarea că, în schimbul acelei elegante șepci prezidențiale, numai bună de ieșit cu ea la plantat puieți ori în mij­locul protestatarilor bucureșteni, avem de plătit un cec în alb. El se numește scoaterea de pe lista de amici apropiați – respectiv de parteneri comerciali – a chinezilor, cu tehnica lor de vârf cu tot!
Ce se întâmplă sub ochii noștri într-acolo duce.
Stau și mă întreb: acolo am ajuns? Doar cuvintele diferă puțin. În anii `60 din veacul trecut, lozinca era cum cei mai în vârstă știu: „Cuba da! Yankeii, nu!” Acum, după evenimentul cu șapca, putem citi: „Yankeii da, China nu!”