Volohii din Carpații Păduroși (Ucraina) - o ruină de românitate

Paradigma coagulărilor național-statale în siajul geo-politic al Europei Centrale este una cât se poate de diferită, în comparație cu constituirea statelor occidental-europene clasice. Extrapolând această aserțiune, se poate constata că în Carpații Păduroși sau chiar într-un areal mai extins, respectiv până în bazinele mijlociu și superior al Tisei, mecanismul frământărilor etnico-statale comportă aspecte de natură istorică, trecând prin modul de funcționare și de metabolizare a memoriei cultural-istorice, la unele populații migratoare sau doar strămutate, colonizate. 

Lector univ. dr. Ilie Gherheș

La aproximativ 200 km de orașul Sighetu Marma­ției, pe drumul care duce spre Ujgorod, în apro­pierea Muncaciului (azi, ambele orașe în Ucraina) sălășluiesc și conviețuiesc în jur de 10.000 - 15.000 de volohi. Rămași „fără soartă”, „decăzuți din destin”, volohii din Carpații Păduroși s-au deșteptat ca o etnie românofonă, dar până mai ieri orfană, aban­donată istoric, ignorată de către autorități, dar rezonând românește, gravitând conivent către ființa nației, pendulând disperat între apelativul de „țigani albi” și cel de româno-volohi.
Filmul descoperirii acestui grup etnic pare de necrezut pentru zilele noastre și a început prin interceptarea unor conversații, într-o limbă cunoscută, de către d-na Domnica Marina, profesoară de Limba română, din Ucraina, într-o piață din Muncacevo.  Încet - încet enigma a început să se dezvăluie, iar expedițiile desfășurate ulterior, mai mult din curiozitate decât din rațiuni științifice, au făcut să iasă la iveală existența, în unsprezece localități din această zonă, a unor grupuri etnice care-și ziceau volohi, dar care nu auziseră de România, de poporul român sau de limba română; între acestea: Po­roș­covo, Svaleanki, Obava, Cvâjnița, Mircea, Dolha ș.a. Toate aceste localități, ca amplasament geografic, coincid cu fostele așe­zări medievale amintite de către acad. Ioan Mihalyi de Apșa, în vestitele sale Diplome maramu­reșene (1900). Cu totul izolat, în fosta armată a U.R.S.S., unii tineri au mai aflat că pe teritoriul repu­blicii mai sunt și alți „ciolovici” care vorbesc o limbă asemănătoare cu a lor sau pe fostele șantiere și în fostele colhozuri multietnice. În sfârșit, la începutul anilor '90, în localitatea Poroșcovo, unde trăiesc aproximativ 1.600 de suflete, un tânăr venit din armată a adus cu el un tranzistor la care, cu uimire, au auzit vorbindu-se românește, însă era o limbă „stricată”, din punctul lor de vedere, foarte grea, în comparație cu graiul lor.
De la începutul anilor ’90 și până în 1998, lucrurile au stagnat, iar la 12 martie 1998, intrând pe firul acestei povești, Radio România Actualități, prin reporterul său pen­tru  Maramureș, Adrian Mar­chiș, realiza prima emisiune din ciclul „Ora românilor de pre­tu­tindeni”, în sânul acestei comunități promovând în eter și botezând, cu acte în regulă și cu ceremonialul sacru al undelor, o realitate istorică ine­dită, acoperită secole de-a rândul de cenușa imperiilor care s-au succedat, de uitare și nepăsare, de indolență administrativă.

Odată identificați și acceptați în ori­zontul de interese al românismului, tabloul asumării și/sau al denigrării acestor „nepăstuiți ai sorții” începea să capete nuanțe diferite, în funcție de vectorii diferitelor scopuri pe care urmau să le promoveze. Tot mai des aceste grupuri de volohi au fost studiate de către diverse „colective de cercetători”, iar definirea lor a evoluat de la „etnie de origine românească”, la cele de „țigani albi”, criminali sau altfel de rău­făcători.
Evantaiul acestor atribute a fost apoi răsfirat și etalat, cu o anumită „superioritate”, și la nivelul unor pseudocercetători români, repre­ze­n­tând anumite instituții de cultură din țară sau din străinătate, preluând inventarul denigrator ucrai­nean, înțeles până la un punct din perspectiva așa-numitei teorii a „rațiunii de stat”; conaționalii noștri, însă, devenind mai „catolici decât papa” și considerând că „nu este posibil” ca noi să ne înrudim cu o astfel de populație, „nu se poate”, „nu este convenabil”, „nu se cade”, iar limba română vorbită de către aceștia n-ar fi decât o limbă de piață, de comerț sau poate chiar secretă ș.a.

Părăsind inventarul tematic al acestui cvasirechizitoriu etnologic și rămânând, totuși, în cuprinsul tematic al paradigmei identitare, vom constata că adepții teoriei „țiganilor albi” ar trebui să lămu­rească anumite aspecte propuse ca „acuze” și, care, dintr-o altă pers­pectivă, devin chiar argumente în favoarea volohilor. Ca atare, cum s-ar putea explica oare faptul că trăind și evoluând atât de izolați, vorbind o limbă română rudimen­tară, doar în familie și intracomunitar, și-au conservat-o atât de bine? Cum se face apoi că fără tradiții, obiceiuri și folclor conso­lidate, fără schimb și transfer de astfel de bunuri de patrimoniu identitar, fără biserică, fără edu­cație organizată (niciunul nu are mai mult de 7 clase primare, majoritatea fiind analfabeți) au dezvoltat, totuși, o conștiință iden­­ti­tară proprie, distinctă, fie ea și de grup, numindu-se pe sine volohi, rumâni sau, mai nou, româno-volohi, ade­rând totuși la un anume zăcământ de identitate?! Ei se recunosc între ei după felul șăgalnic-istoric de a se privi și după obi­ceiul și modul de a mesteca mlădița cu frunze de salcie. Ei spun și sunt convinși că „cine nu știe a face o lingură de lemn, nu-i voloh!”
Respectându-le condiția, consă­tenii lor ucraineni îi numesc exclusiv volohi; de asemenea și „mă­grăunii” (țiganii) care locuiesc în enclava separată, dar vecină, îi numesc tot volohi, iar despre etnia majoritară ucraineană ei spun că „rușii” îi „îngână” că sunt volohi - așadar, termenul de voloh este atât un etnonim, cât și un aloetnonim.  
Riscând anumite considerații pri­vitor la această dilemă identitară românofonă din șaua Carpaților de Asfințit, vom constata că, în timp ce comunitățile de țigani sunt sub autoritatea unui „baron”, obștea sătească a volohilor recunoaște drept lider de facto, un „birău”, un fel de „pater familias” care, pe lângă rezolvarea, în general, a treburilor curente, comunitare, a constituit în timp, după părerea mea, și un impediment al asimilării prin anihilarea nevoii de implicare a administrațiilor oficiale (maghiară, cehă, sovietică sau ucraineană), care s-au succedat de-a lungul timpului.
Acest sentiment de autonomie, conservat și respectat până azi, poate fi o rămășită istorică de organizare socială, o remanență cu­tumiară, căci s-a întâlnit de-a lungul Evului Mediu, în localitățile românești de atunci, peste care
s-au suprapus, parțial sau total, comunitățile de volohi de azi: „Cnezii - cum rezultă din aceste Diplome - aveau un însemnat rol, fiind adeseori întrebuințați în sco­puri de colonizare, îndeosebi acei care erau așezați pe pământurile regale. Regele căuta să le mărească veniturile pe care le încasau din satele supuse administrării lor, apoi acorda - el sau nobilii, -  dreptul de cneziat „jus heneziatus”, fie pe timp limitat, fie pe viață, cu dreptul de moștenire pentru urmașii lor direcți”.¹

Referitor la așezarea volohilor de-a lungul Carpaților Nordici, în perioada în care istoriografia ma­ghiară nu era bântuită de pers­pectiva României Mari, aceasta re­cunoștea: „Istoricii unguri care s-au ocupat de trecutul județului Bereg, - pe bază de cercetări de arhive – ajung la concluzia că românii au fost așezați aici înainte de venirea ungurilor, întinzându-se până în regiunea Munkacsului, Beregszasz-ului și Hatszeg-ului”.²
Atestați documentar în Evul Mediu, în aceste locuri unde azi găsim doar vagi reminiscențe, cau­za românilor nord-carpatini părea una pierdută încă din secolul al XIX lea: „Românii din lungul Carpaților nordici și nord-vestici, sunt pomeniți în documente până în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. De acum înainte, apar tot mai rar, fiind pe încetul deznaționalizați de către populația numeroasă ruteană și slovacă”.³
Ademeniți oarecum complicitar de către farmecul medieval al documentelor referitoare la istoria Ma­ra­mureșului, recte și istoria vo­lohilor, voi ilustra cele de mai sus cu un document autentic, refe­rit­or la românii din Bereg, aparținând reginei Elisabeta a Ungariei, emis la 28 octombrie 1366, în Buda: „… Ne relatează nouă Clement și Ioan, fiii lui Maxim, Nicolae și Valentin, fiii lui Crăciun, românii noștri, că în timp ce românii și iobagii lor vin pe moșiile voastre, pe proprietățile și în mijlocul vostru în căutarea hranei lor, voi îi judecați și le confiscați fără încetare lucrurile, proprindu-le persoanele.
Asupra acestui lucru pretindem credicioșiei voastre, poruncindu-vă cu toată strășnicia, ca de acum înainte să nu mai îndrăzniți  în niciun fel să îi judecați pe po­meniții români și pe iobagii pomeniților români, pe moșiile voastre și în mijlocul vostru, în orice pricini, afară de hoție, tâlhă­rie și alte fapte obștești criminale sau să îi siliți să stea la judecată înaintea voastră. Iar dacă unii dintre voi au vreo pricină sau vreo plângere împotriva acestor români și iobagi sau vor avea, o vor urmări în prezența acelorași domni ai lor, care vor arăta, din partea lor, împlinirea dreptății oricărui pricinaș, după cum se va cere ordinea legii, fără ca voi să îndrăzniți a face altceva”.⁴

Purtând cu mândrie, până azi, nume vechi de familii românești, evident slavizate și maghiarizate în timp (Voloșin, Gorvat, Canaloș, Simocico, Stanchevici), ei țin la forma lor îndătinată, precizând, ca și în cazul muncitorului de pădure, întâlnit întâmplător pe uliță cu druj­ba în spate, Canaloș, că nu este Konoloș, că el îi român voloh, așa că să nu-i spunem conoloș (!).
Predate cu totul muncii și vieții aproape mizere, în condițiile unui record absolut de natalitate pentru întreg spațiul locuit de români, femeile, exclusiv casnice acum, își mai găsesc timp pentru a cânta câteva versuri, ca în cazul Iuliei, care a născut 15 copii, dar a fost și brigadieră colhoznică, inclusiv în Kazahstan:
„Ai, du-te dor și iar vină
Nu șăde-n țară străină.
Toată lumea-i dintr-un neam
Numa io pe nime n-am,
Și pă cine am avut
O pus fața la pământ”.⁵

Arhaicitatea limbii, una de acum 150 - 200 de ani, precum și farmecul ei de calendar sentimental ni se relevă și din cele câteva versuri încercate de o altă femeie de 74 de ani, mătușa birăului Vasile Gorvat, Iulia Voloșin, care era uluită de întâlnirea insolită cu noi, repetându-ne că ea ar vrea să moară româncă, de parcă noi ar urma să-i certificăm acest lucru:
„Ioi, fost-o bine, fi-va iară
Numai capu meu nu piară.
Dirimă, dirima mé
Fă dirimă cum îi vré
D-apoi de-oi fi-n țara mé”.⁶
Identificând în versurile de mai sus un filon al unui adevărat zăcământ de dor de țară și de neam, convinși fiind că omul gândește și cu sufletul, cu inima, precum credeau vechii greci, nu-ți rămâne decât să te înfiori în fața acestor oameni, prăvăliți mereu din istorie și de lângă ființa lor dragă, neamul românesc, precum, încă o dată, Vasile Gorvat, „birăul” lor, trecut recent la cele veșnice: „Mi-i greu că al meu sânge dă înapoi. Cade înapoi, și mă doare când alții își bat joc de el”.⁷
Scrutând dubitativ elongația des­crisă de cele două obiective isto­rio­grafice diametral opuse, res­pectiv etnonimul de „țigani albi” și/sau cel de român-voloh sau voloh lingurar, nu ne rămâne decât să constatăm că pe la margine de vatră românească și de latinitate ne mai urnim din Istorie, că într-ade­văr România își are trasate granițele prin interiorul trupului său etnic, iar vechiul și neobositul efort al istoriografiilor histrionice, central europene, referitoare la noi, cum că am fi în Ardeal „un popor fără soartă”, „decăzut din destin”, au cam dat roade, măcar pe alocuri.
În cu totul alți termeni ar trebui, poate, reconsiderată și întreaga filozofie istorică a etnonimului de valah (valah, vlah, voloșen, vo­lo­șin); în cazul de referință el având un istoric dramatic, purtat și asu­mat până azi ca etnonim și ca aloetnonim. Mai mult decât atât, în pașapoartele ucrainene ale volohi­lor este făcută, tot timpul, preci­za­rea că sunt „voloșin” și „ca­naloș”, adică ro­mân lingurar, realizându-se prin aceasta nu numai o identificare mai precisă, ci și o ușoară stig­matizare în aceeași linie isto­riografică denigratoare, cunoscut fiind că, în mentalul colectiv, „lingurar” se identifică cu țigan ambulant.
Afectați, mai mult sau mai puțin, de multitudinea de scenarii, care încep să-i conțină în ultimul timp pe cei peste 10.000 -  15.000 de volohi din Carpații Păduroși, nu ne rămâne decât să încercăm un prinos de recunoștință etnoistorică față de această comunitate, angajată într-o dispută acerbă dintre statuia firavă a identității lor, abia prezumată, care rezonează românește  istoric, și monumentul unei alterități mereu ostile, con­cretizată, deocamdată, într-un provocator paradox identitar, cu adevărat o „insuliță de românitate”, zărăstită într-o mare slavă carpatină.
 
Note:
1. Manciulea, Ștefan, Granița de Vest, Ed. Gutinul S.R.L., Baia Mare, 1994, p. 56-57;
2. Ibidem, p. 53;
3. Ibidem, p. 63;
4. Mihaly de Apșa, Dr. Ioan, Diplome maramureșene din sec. XIV și XV, Ediția a IV a, Ed. Dragoș Vodă, Cluj - Napoca, p. 76;
5. Marchiș, Adrian, La volohii din Transcarpatia, în „Familia Română”, an III, nr. 1 (8), martie 2001, p. 51;
6. Lucăcel, Ioana, Crișan, Mircea, Șocanta descoperire a GAZETEI: „insula românilor”, în Gazeta de Maramureș, anul VII, nr. 309, 1-7 noiembrie 2008, p. 281;
7. Ibidem.