Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovnicești și de jertfele martirilor, de nevoințele cuvioșilor, de suferințele celor statornici în credința străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veșniciei”.

Cercetându-ne trecutul și cinstind pe sfinții noștri martiri, cuvioși, mărturisitori, preoți și credincioși, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfințeniei” și ale căror nume au rămas în evlavia credincioșilor, aflăm la loc de cinste și numele episcopului Iosif al Maramureșului.

El s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă.

Învățătura și-a dobândit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului.

Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei, și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea „Sfântul Mihail” din Peri, apoi, când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârșitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș.

Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dârz apărător al dreptei credințe, într-o vreme când dușmanii Ortodoxiei reușiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă și sufletească a românilor transilvăneni și când făceau sforțări mari să înstrăineze și pe românii din Maramureș de la legea strămoșească.

Necruțând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboare și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi, cu arma puternică a cuvântului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămoșești.

Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul pentru a-l compro­mite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmașilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temniță, de unde a fost scos la insistențele clerului și ale credincioșilor Maramu­reșului.

În martie 1705, însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și, în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăstorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.

A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar, la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească până la sfârșitul zilelor sale.

Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte niciun român din Maramureș, aceasta se datorează desigur și episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste mi­siunii sale, apărând cu jertfelnicie și pricepere obștea credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.

De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia și cinstirea credincioșilor ortodocși maramureșeni ca un îndreptător și apărător al credinței, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos și ca un ierarh care și-a pus sufletul său pentru turma încredințată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris și în ceruri, dar mai ales în evlavia și conștiința credincioșilor.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Sursa: doxologia

PS Iustin: Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul îi datorăm credința puternică pe care o avem noi, maramureșenii

„Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul îi datorăm credința puternică pe care o avem, noi, maramureșenii”, a spus duminică Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare, cu ocazia sărbătoririi anticipate a ocrotitorului eparhiei.

În Duminica Sfântului Apostol Toma, ierarhul a vorbit despre întâlnirea dintre acesta și Mântuitorul:

„Toma, lipsind, ceilalți apostoli i-au spus că au văzut pe Domnul, dar el n-a crezut, adică a zis că vrea să vadă, să se convingă. Și Hristos a acceptat acest lucru și s-a arătat după opt zile din nou Sfinților Apostoli și l-a invitat pe Toma să verifice adeverirea Învierii. Și Toma a rostit atât de profund și puternic în numele nostru, cuvintele: «Domnul meu și Dumnezeul meu»”.

În continuare, Preasfinția Sa a vorbit despre viața Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul, despre care a spus că a fost un mare apărător al Ortodoxiei.

„Am hotărât împreună cu Preasfințitul Timotei Sătmăreanul, fratele nostru într-o slujire, să sărbătorim anticipat în această duminică și pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, care are zi de ținere în 24 aprilie, pentru că noi vom fi plecați la Muntele Athos în data respectivă”.

„Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul îi datorăm credința puternică pe care noi, maramureșenii, o avem. Noi purtăm toiagul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul, care a fost un mare apărător al dreptei credințe”, a precizat ierarhul.

Tragedia transilvană

Preasfințitul Părinte Iustin a vorbit despre contribuția esențială a Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul la păstrarea credinței ortodoxe, în perioada uniației.

„Maramureșenii, datorită lui, n-au cunoscut unirea de la 1700, pentru că el nu a semnat actul de unire și, deci, nici preoții lui și nici credincioșii. Românii ortodocși maramureșeni au fost declarați uniți după 1740, când a fost desființată Episcopia de către Curtea Imperială de la Viena”.

„Episcopia, care a avut ultima reședință la Mănăstirea Bârsana, a fost desființată. Biserica și casa episcopală a Sfântului, ultimul episcop, au fost mutate. În aceste condiții, credincioșii au fost declarați uniți cu Roma, iar Maramureșul a fost integrat astfel în această formă de unire cu Biserica Romei.”

„În Transilvania s-a petrecut o tragedie, a fost dezbinare și durere, suferință multă, pentru că la 1762 au fost distruse toate mănăstirile care existau atunci, peste 150 de mănăstiri și schituri, cele de lemn au fost arse, iar cele de zid au fost distruse cu tunurile și a fost o mare durere și suferință pentru credința moșilor și strămoșilor noștri”, a precizat Episcopul Maramureșului.

La finalul Sfintei Liturghii, a avut loc un pelerinaj la care au participat toți credincioșii prezenți la Catedrala Episcopală.

La propunerea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Iustinian Chira, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinților, ca „mărturisitor” al credinței ortodoxe. În hotărârea sinodală se rânduia ca prăznuirea lui să se facă în 24 aprilie, odată cu mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici(6).

În aceeași hotărâre se spunea: „În bisericile care se vor ridica de acum înainte, se va zugrăvi icoana acestui sfânt și mare ierarh, iar pentru ca evlavia binecredinciosului popor român să sporească față de el, rânduim ca unele din bisericile care se vor zidi să-și poata lua hramul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul”.

La inițiativa vrednicului de pomenire, Arhiepiscopul Iustinian, Sfântul Sinod al Bisericii a aprobat înființarea Seminarului Teologic Ortodox la Baia Mare, instituție care astăzi poartă numele Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul.

În anul 2003, la 30 de ani de arhierie ai Preasfinţitului Justinian, a fost făcută şi proclamarea solemnă a Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul, devenind de atunci ocrotitorul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului. De asemenea, unele dintre cele mai înalte și importante distincții sunt „Crucea și Ordinul Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul” pentru clerici și mireni.

Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, cu prilejul târnosirii unor biserici de pe teritioriul Eparhiei, a acordat pentru multe dintre acestea și un al doilea hram, avându-l ca ocrotitor și pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș.

De asemenea, după reabilitarea Palatului cultural din Sighetu Marmației – cel mai important edificiu din întreaga Patriarhie Română, în care nu mai există un proiect de reabilitare a unui edificiu cultural de o asemenea anvergură – acesta va primi destinaţia ca Centrul Pastoral Cultural „Sfântul Iosif Mărturisitorul”.