Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Luni , 16 August , 2021

România în Primul Război Mondial

de Gazeta de Maramures

În vara anului 1914, întreaga Europă a fost cuprinsă de flăcările războiului. Asasi­narea la Sarajevo a prințului moștenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand, și a soției sale Sofia, a condus la o serie de declarații de război prin care marile puteri europene, grupate în două blocuri militare, Antanta (Franța, Anglia și Rusia) și Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-au înscris în logica unui conflict de mari pro­porții, așa cum omenirea nu mai cunoscuse până atunci. Acest context a pus statul român în situația de a opta pentru alăturarea la o alianță sau la alta. Inițial, în 1883, de teama Rusiei, un mare imperiu și un stat cu o politică potențial ostilă la adresa României, dar în baza afinităților filogermane ale regelui Carol I, statul român a încheiat o alianță secretă cu Pute­rile Centrale. În plus, ideea unirii cu Transilvania, deși considerată imposibilă în epocă, era foarte vehiculată în cercurile intelectuale ale vechiului regat.

Clasa politică românească avea atunci trei opțiuni:
- să se alăture Germaniei și Austro-Ungariei, cu toate că Tratatul de Alianță stipula faptul că ajutorul militar se acorda în caz de agresiune asupra acestor state, pe când situația era inversă (Austro-Ungaria declarase război Serbiei și o atacase, iar Germania își dăduse acordul din acest punct de vedere);
- să rămână neutră;
- să se situeze de partea Antantei.

În ciuda presiunilor străzii și a opiniei publice, care considera că țara trebuia să se alăture Antantei, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914 a decis ca Ro­mânia să rămână neutră. Deși neutralitatea însemna un moment de răgaz, în speranța că războiul se va încheia în câteva luni, statul a luat câteva măsuri pentru eventualitatea unei participări a României la marea conflagrație. Moartea re­gelui Carol I la 10 octombrie 1914 avea să schimbe, la rândul ei, realitățile politice românești.
Noul rege, Ferdinand I (1914-1927), avea să se alăture în cele din urmă taberei proantantiste și să devină, așa cum l-a numit publi­cația The Illustrated London News din 2 septembrie 1916, „cel mai mare anglofil din Estul Europei”. În această ecuație a contat foarte mult și personalitatea puternică a Re­ginei Maria, care s-a pronunțat în permanență pentru intrarea Ro­mâ­niei în război de partea Antantei.
Cei doi ani de neutralitate au în­semnat pregătirea armatei pentru o potențială implicare în conflict (au fost luate măsuri pentru instruirea și pregătirea soldaților și a ofițe­rilor, pentru producția internă de muniție, pentru achiziția de armament și tehnică militară din străinătate), negocieri intense cu Antanta și Puterile Centrale, precum și manifestări ale opiniei pu­blice filoantantiste pentru ca România să intre în război pentru realizarea unirii cu Transilvania.
Ocazia s-a ivit în vara anului 1916, când, pe fundalul puternicei presiuni exercitate de germani pe frontul de vest, la Verdun, forțele Antantei i-au cerut României să li se alăture și să declanșeze o ofen­sivă asupra Austro-Ungariei. În viziunea aliaților, România avea un mare atu, și anume faptul că putea să mobilizeze o forță mili­tară numeroasă (aproximativ 800.000 de oameni), iar germanii aveau să deplaseze de pe frontul de vest numeroase divizii pentru a contracara ofensiva română din Transilvania. Calculul liderilor militari și politici ai Antantei a fost că acest fapt va slăbi presiunea uriașă exercitată la Verdun asupra armatei franceze. Acest lucru s-a și întâmplat, pentru că germanii au fost nevoiți să deplaseze câteva divizii de pe frontul de vest spre cel de est, din Transilvania.
Analizând oportunitatea istorică și bazându-se pe promisiunile din cadrul tratativelor purtate cu repre­zentanții Franței, Rusiei și Angliei, Consiliul de Coroană de la Cotro­ceni din 27 august 1916 a decis intrarea în război a României de partea Antantei. În seara zilei de 27 august, la Viena, reprezentantul României a înmânat decla­rația de război a României au­to­rităților austro-ungare. Într-o atmosferă de mare entuziasm social, România avea să se angajeze într-un conflict cu implicații majore asupra istoriei sale.
Din păcate, situația înzestrării Armatei Române a fost un factor care avea să conteze mult în privința evenimentelor din 1916. Dezvoltarea economică insuficientă și lipsa industriei producătoare de mașini și utilaje, precum și starea precară a industriei de apărare au fost factori care aveau să se reflecte decisiv asupra a ceea ce avea să urmeze.
Intrarea României în conflictul mondial de partea Antantei a fost negociată de prim-ministrul în funcție la acea dată, liberalul Ion. I.C. Brătianu. Aliații s-au angajat că, după război, Transilvania, Bucovina și Banatul vor deveni parte a statului român, dar până atunci țara trebuia să primească armament și o cantitate de muniție de 300 de tone pe zi, obligându-se în schimb să plătească pentru acestea. În același timp, s-a promis o ofensivă a armatei ruse în Galiția, iar în Balcani se preconiza o ofensivă a trupelor conduse de generalul francez Maurice Sarrail.
Proiectul României de operațiuni militare contra Puterilor Centrale și a Bulgariei, cunoscut și sub denumirea de ,,Ipoteza Z”, a fost semnat de generalul Vasile Zottu și aprobat de Ministerul de Război. Planul prevedea acțiuni militare simultane cu caracter defensiv pe linia Dunării (pentru a proteja frontul în eventualitatea unui atac al Bulgariei) și una cu caracter ofensiv în Transilvania.
În ceea ce privește efectivele, în august 1916 au fost mobilizate 833.601 persoane (642.139 de soldați de trupe, 15.949 de ofițeri, 41.592 de muncitori în întreprinderi industriale militare, iar 133.921 activau în partea seden­tară a armatei). Totalul celor care puteau fi chemați la arme se ridica la 1.254.471 de oameni.

Armata Română a fost împărțită astfel: Armata de Nord (cu un efectiv de 126.808 de oameni), Armata I (134.403 de oameni), Armata a II-a (126.808 oameni). Acestea urmau să opereze pe frontul care trebuia deschis în Transilvania, iar Armata a III-a (142.523 de oameni) urma să apere frontiera de sud a țării. Acestora li se adău­ga Corpul 5 Armată, reprezentând o rezervă de 51.165 de oameni, aflați sub comanda Marelui Cartier General. Restul trupelor erau angrenate în alte activități sau în servicii diverse, inclusiv în partea sedentară a armatei.

În ceea ce privește distribuția trupelor pe arme, aceasta era urmă­toarea: baza armatei era compusă din trupe de infanterie (81%), artileria reprezenta 9%, iar cavaleria 4%, restul fiind reprezentat de trupele de căi ferate, grăniceri, aviație, marină etc.

În privința arsenalului militar, Armata Română era dotată cu puști Mannlicher, model 1893 (la începutul războiului, fiecare soldat a primit câte 200 de cartușe), 374 de baterii cu aproximativ 1.500 de tunuri, 614 mitraliere de câmp și de poziții, 28 de avioane de diverse modele (Farman, Caudron, Voisin, Nieuport) și două escadre pe Dunăre. Un serviciu nou a creat grupa 1 000 de automobile. Serviciul sanitar era compus din 120 de formațiuni, incluzând și 42 de trenuri sanitare. Pentru război au fost pregătite 500 de spitale de campanie, cu 75.000 de paturi.


Operațiuni militare desfășurate în anul 1916
În noaptea de 27/28 august 1916, într-o atmosferă plină de entuziasm, primele trupe române au trecut Carpații, intrând în Tran­sil­vania. Începea astfel o primă etapă a ceea ce avea să fie campania militară din anul 1916. Din punct de vedere cronologic, înaintarea în Transilvania s-a desfășurat între 28 august și 3 octombrie 1916. Corpurile de armată conduse de generalii
Constantin Prezan (Armata de Nord), Alexandru Averescu (Armata a II-a) și Ioan Culcer (Armata I) au pătruns relativ rapid pe o distanță de 100 de kilometri în interiorul Transilvaniei, ajungând până la Sibiu, fapt care a fost faci­litat de superioritatea numerică pe care am avut-o inițial față de armata austro-ungară. Însă, acest avantaj avea să fie pierdut în scurt timp, raportul de forțe echilibrându-se, întrucât de pe frontul de vest au fost aduse trupe germane, iar Armata a 9-a a fost reorga­nizată în Transilvania și pusă sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, un experimentat și valoros comandant militar. Acestuia avea să i se alăture mareșalul August von Mackensen, unul dintre puținii comandanți germani care dețineau acest grad, obținut datorită victoriilor din anul 1915 asupra sârbilor și rușilor.
Deplasarea unor trupe cu o mare experiență în luptă, dar și superio­ritatea armamentului din dotare aveau să schimbe situația de facto și să determine intrarea într-o nouă etapă a războiului, în care Armata Română începe să-și apere cu în­dârjire și cu mari sacrificii pozițiile câștigate.

O primă luptă începe la Sibiu (26-29 septembrie), iar altele se desfășoară între Olt și Mureș (2-7 octombrie), precum și la Brașov (7-8 octombrie), unde are loc un episod de un dramatism aparte. În zona gării Bartolomeu, o companie a Regimentului 23 Infanterie Tecuci, alcătuită din aproximativ 200 de soldați, rezistă eroic asaltului german. Rămași fără muniție și înconjurați, soldații români au fost mitraliați. Dând dovadă de o cru­zime ieșită din comun, germanii au imortalizat momentul, iar în spa­țiul Puterilor Centrale au circulat cărți poștale cu imaginile solda­ților români căzuți eroic la datorie în acea bătălie.
În primele șase zile ale lunii septembrie, în sudul țării are loc ata­cul bulgaro-german (bătălia de la Turtucaia), în care Armata a III-a, condusă de generalul Mihai Aslan, lipsită de sprijinul promis al armatei rusești, concentrată în zona Dobrogei, a fost înfrântă de ina­mici (28.000 de prizonieri și 7.000 de morți). Luptele continuă pentru apărarea Dobrogei, iar în intervalul 1-5 octombrie, la inițiativa generalului Alexandru Averescu, are loc Operațiunea de la Flă­mânda. Operațiunea fusese gândită cu scopul de a ridica moralul populației și al trupelor puternic afectate de șocul evenimentelor de la Turtucaia. Se prevedea trecerea Dunării în zona Flămânda (la 25 km de Giurgiu) de către Armata a III-a și, prin sincronizare cu armata din Dobrogea (româno-rusă), încercuirea armatei bulgare. Con­dițiile meteo nefavorabile, dar și atacurile aviației germane au făcut imposibilă această manevră, iar operațiunea a eșuat.
În luna octombrie, pe frontul ro­mânesc avea să sosească Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthe­lot. Misiunea avea în componență aproximativ 1.200 de ofițeri și specialiști, care au asistat, instruit și consiliat Armata Română. Rolul ei și al conducătorului său au devenit foarte importante în economia campaniei din anul 1917, când Armata Română a intrat într-un proces de refacere și reorganizare, iar apoi avea să reziste cu dârzenie în fața ofensivei germanilor din vara anului 1917. Misiuni militare similare au trimis și alte state aliate, cum ar fi Anglia și Italia.
La sfârșitul lunii octombrie și în toată luna noiembrie 1916, opera­țiunile Armatei Române au un pronunțat caracter de apărare și retragere strategică. Au avut loc lupte grele la Predeal (Valea Prahovei, 27 octombrie – 25 noiembrie), Bran (Câmpulung, 6 octom­brie – 29 noiembrie) și Oituz (11-27 octombrie și 10-15 noiembrie).
Generalului Eremia Grigorescu, comandantul Diviziei 15 Infanterie (ce avea să fie supranumită „Divizia de Fier”), i se datorează apărarea punctului Oituz. Astfel, inamicului nu i s-a permis să pătrundă în Moldova, fapt care ar fi condus la ocuparea acesteia, la pierderea războiului și la desfiin­țarea statului român.
Lupte grele s-au mai dat pe Valea Oltului (16 octombrie – 27 noiembrie) și pe Valea Jiului. În prima bătălie de pe Jiu (23-29 octombrie), a fost grav rănit și ulterior avea să-și piardă viața gene­­ralul Ion Dragalina. Tot acum se remarcă și Eca­terina Teodoriu, figură em­­ble­matică a eroismului feminin.
A doua bătălie s-a desfășurat între 11 și 15 noiembrie 1916.
În luna noiembrie, situația frontului românesc devenea una foarte grea: Armata Română era atacată din două părți (nordul și din sudul Munteniei), fiind cucerită încetul cu încetul de un inamic înzestrat superior din punct de vedere tehnic. Se ajunge astfel la cea mai importantă bătălie a lunii noiembrie, cea de pe Neajlov-Argeș, ce avea o miză însemnată: apărarea Bucureștiului. Bătălia a avut loc între 25 noiembrie și 3 decembrie 1916, iar în ciuda eforturilor depuse de Armata Română, aceasta a fost pierdută. A contat în egală măsură faptul că aliații ruși nu
s-au implicat suficient în aceste lupte. Menționăm că, în epocă, au existat diferențe majore între concepția militară rusească și cea românească privind frontul nostru. Liderii militari ruși nu erau de acord cu planurile românești, considerând oportună o apărare în zona Siret. În plus, Rusia nu avea interesul unei Românii învingă­toare; așa se explică ezitarea și încetineala armatelor ruse de a se implica direct în luptele din 1916.
Înfrângerea Armatei Române în lupta de pe Neajlov-Argeș s-a soldat cu ocuparea Capitalei de către trupele germane (6 decembrie). În tot acest timp, Armata Română a început să se retragă spre zona Moldovei.
Pentru a întârzia înaintarea inami­cului, dar și pentru a nu facilita capturarea resurselor și a bogă­țiilor țării, în timpul procesului de retragere, soldații noștri au fost nevoiți să distrugă infrastructura rutieră și feroviară, precum și componente ale industriei naționale.
Incendierea rafinăriilor de la Ploiești și a sondelor de pe Valea Prahovei a fost întreprinsă la presiunea unui grup de specialiști din rândul aliaților din Antantă, condus de colonelul englez John Norton-Griffiths și asistat de re­pre­zentanți ai statului român. Incendierea a provocat un adevărat dezastru ecologic.
În lucrarea 1916. A Global History (Bloomsbury Publishing, Londra, 2015), Keith Jeffery îl citează pe istoricul irlandez Alan Kramer, care consideră că incendierea rafinăriilor de pe Valea Prahovei și de la Ploiești a fost unul dintre cele mai semnificative acte economice ale Marelui Război, fiind distruse în jur de 800.000 de tone de petrol și derivate ale acestuia. În același timp, în momentul retragerii sale, armata a distrus numeroase poduri și obiective feroviare.

Ultimele acțiuni militare ale campaniei din anul 1916 au presupus retragerea Armatei Române spre Moldova și luptele de la Cricov, Râmnicu Sărat și din zona Siret, care au avut loc pe parcursul lunii decembrie.
Evoluția operațiunilor militare din lunile octombrie și noiembrie 1916, precum și pericolul ca armata germană să ocupe Muntenia au determinat autoritățile statului să pregătească retragerea, înce­pând cu luna noiembrie, a admi­nistrației și a bunurilor care puteau fi transportate în Moldova, consi­derată ultima redută a rezistenței statului român. În paralel, a început un adevărat exod al popu­lației civile înspăimântate de ideea ocupației germane. În lunile octombrie și noiembrie, în România s-a înregistrat cel mai mare exod din secolul XX și, probabil, cel mai mare din întreaga noastră istorie. Din Muntenia s-au refugiat în Moldova aproximativ 1,5 milioane de civili. Acestora li s-au alăturat 20.000 de militari răniți sau bolnavi, 194.945 de soldați, corpul funcționarilor din ministere, au­torități publice și ceferiști. Numă­rul populației a fost sporit și de prezența unui milion de soldați ruși. Prin urmare, numai în Iași populația a crescut de la 70.000 la aproape 500.000 de locuitori. Autoritățile au retras arhivele instituțiilor, tezaurul BNR (trimis ulterior în Rusia), cea mai mare parte a materialului rulant și alte bunuri ale statului.
În acest timp, în Muntenia, armata germană a instaurat în luna decembrie un regim dur de ocupație, impunându-i populației restricții și interdicții, limitând circulația persoanelor și arestând persoane pu­blice. Populația a fost forțată să muncească în beneficiul Germa­niei, care a exploatat și a jefuit în mod sistematic resursele românești.
În paralel, în zona Moldovei, începând cu primele zile ale lunii decembrie, statul român a luat pri­mele măsuri pentru a asigura reor­ganizarea armatei și supra­viețuirea populației, iar orașul Iași a devenit de facto, până în 1918, capitala statului român.
Recunoscând importanța Iașului în economia evenimentelor din perioada 1916-1918, istoriografia română l-a denumit „Capitală a Renașterii Naționale” și „Oraș al Rezistenței până la Capăt”. În decembrie 1916, la Iași s-au reluat lucrările Parlamentului, s-a constituit un nou guvern, de uniune națională, condus de Ion I.C. Brătianu și au funcționat ministerele, Comandamentul Armatei și Casa Regală.
Cel puțin 330.000 de români au murit în luptă sau în condiții de prizonierat în Primul Război Mondial, indiferent că au fost încor­po­rați în armatele română ori austro-ungară sau că au făcut parte din detașamentele de voluntari care au luptat în Italia.
Până în prezent, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a identificat pe teritoriul României și a 20 de state din Europa peste 1.400 de locuri în care au fost înhumați mi­litari români.
Listele morților de război români identificați sunt publicate pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea „Lista mor­ților de război”, aceasta fiind completată pe măsura identificării și prelucrării unor noi surse documentare.


Sursa http://centenar.gov.ro/web/marele-razboi1914-1918/