Curs valutar
Euro
Dolar american
Lira sterlină
Forint unguresc
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii



ROHIA - pepinieră de cultură și spiritualitate românească ortodoxă la ceas de centenar
Pr. Dorel MICHIȘ
Medicul și istoricul Gheorghe-Andrei Latiș a lăsat moștenire familiei sale manuscrise care au văzut lumina tiparului abia anii trecuți, pagini care nu fac altceva decât să întregească tabloul Maramureșului de ieri și de azi, cu tot ce înseamnă etos, viață religioasă, lupte pentru libertate, dreptate și neatârnare și multe aspecte ce rețin atenția oricărui suflet pasionat de istoria acestor de Dumnezeu binecuvântate meleaguri. Iată ce spunea acesta, în urmă cu patru decenii, într-unul din manuscrisele sale: ,,Neamul românesc din Maramureș, sânge daco-vlah, primenit în parte cu sânge mai cald, latin și fecundat cu plămadă slavă, este unul și același în fiecare colțișor din ținuturile, districtele și țările sale, dar păstrându-și în fiecare loc specificul somatic, spiritual și de gândire sau de simțire, unitară în varietate morfo-socială. Unu-i codreanul mărunțel și vioi, cu aplicații speculative; altu-i oșeanul îndesat și vânjos, cu femei cât pumnul, aplecat spre ritm și dans; altu-i someșanul sobru, înalt și învăluit cu neamuri de pustă și unele seminții germanice, atât de diferit de chioreanul semeț, mândru și îngrădit; sau vecinii silvani, răbdători și șireți; lăpușenii blânzi și bălai și duioși, cu femei aievea cosânzene; toți se deosebesc de maramureșenii de peste munți, cu cea mai autentică înfățișare de războinici cu scânteieri de inteligență și zâmbete de omenie. Toți au ceva comun: sufletul românesc și bisericuța din deal, cu pridvorul adumbrit și scund, luminat de sufletul diecilor și preoților ce au silabisit graiul românesc în zbornicele de la temelia culturii noastre literare, scrise la Ieud sau Rohia”[1].
Întâlnim în această descriere poate cea mai nimerită punte de legătură culturală dintre Maramureșul Voievodal și Țara Lăpușului, realizată prin ,,Codicele de la Ieud”[2] și ,,Codicele Drăganu”[3] de la Rohia. Dar, înainte de a ne duce cu gândul la ,,bisericuța din deal” ori la sufletul ,,diecilor și preoților” din aceste ținuturi precizăm faptul că Țara Lăpușului are ca limite geografice ,,în nord – lanțul muntos format din masivele Țibleș, Lăpuș și Gutâi, în sud – Culmea Breaza, Masivul Preluca; la est se prelungește ușor către Țara Năsăudului, limita fiind dată de cumpăna apelor, iar la vest se deschide larg spre Depresiunea Baia Mare, limita formând-o cumpăna dintre Lăpușul inferior și Valea Cavnicului”[4].
Ca să vorbească despre oamenii acestor locuri cel mai potrivit lucru este să o facă cineva care s-a născut, a copilărit și a trăit chiar acolo, pentru că: ,,...numai cunoscând și vibrând la fața locului pentru realitățile întâlnite se poate cunoaște pe deplin că dragostea de neam și credință a reprezentat pentru istoria acestor oameni ideea forță care a împins totdeauna înainte roata acestei istorii care, deși s-a dovedit de multe ori vitregă, n-a putut stăvili râvna și lupta lor pentru idealurile mari pe care le-au urmărit: libertate, unitate și progres, până ce acestea n-au fost câștigate”[5]. Caracterul viețuitorilor de pe aceste meleaguri este cât se poate de limpede zugrăvit în zilele în care puteau să fie răzbunători, dar n-au făcut-o. Mai bine de patru ani, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, locuitorii acestui sat au fost aprig persecutați și nedreptățiți. Chiar dacă hortiștii au făcut eforturi să inoculeze venin și ură, românii de aici nu s-au lăsat conduși și copleșiți de răzbunare. Este revelator cazul din satul Rohia în care regimul hortist a instalat ca primar pe Páll Iosef, ce „îi persecuta pe români, îi trimitea în Ungaria și în Germania la muncă forțată, le lua animalele și hrana și-i schingiuia”. În anul 1944, când au ajuns la Rohia trupele române victorioase, soția acestuia, Dumitru Ioana, a sărit în apărarea lui. „Unii români s-au gândit să-l taie, căci Páll a fost un om rău. Dar cei mai mulți l-au iertat. Și femeia lui Páll, care era româncă, plângea și cerea îndurare pentru bărbatul ei. Oamenii au ascultat-o...”[6].
Orașul Târgu Lăpuș, atestat din anul 1291, a constituit dintotdeauna centrul administrativ al satelor din zonă. Orașul este și astăzi renumit pentru forța cu care locuitorii lui, aflați sub conducerea locotenentului grănicer Atanase Dâmbu Moț, au menținut administrația românească în Lăpuș și Chioar, în timpul Revoluției de la 1848, luptând pentru drepturile sociale și naționale ale românilor. După încheierea revoluției, locuitorii români ai Lăpușului rămân puternic angajați în mișcările pentru obținerea drepturilor naționale ale românilor, un prim efort fiind îndreptat înspre dreptul la educație în limba română. La puțin timp după Revoluția de la 1848, românii din Lăpuș reușesc să organizeze o școală în limba română avându-l ca dascăl pe inimosul Ioan Bușiția, punând piatra de temelie a acestui așezământ mult dorit, în anul 1858, pentru ca, șapte ani mai târziu, porțile să-i fie deschise pentru primirea copiilor dornici de învățătură. Cu renumitul învățător Ioan Bușiția (1828-1891), care era cel dintâi dascăl al școlii din Târgu Lăpuș (Lăpușul Unguresc), începe istoria ,,Preparandiei” înființată la inițiativa „Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș”. În anul 1862, în urma neînțelegerilor dintre cele două confesiuni, acesta pleacă la Sighet și preia destinele școlii normale din acest oraș. La început, a avut doar 15 elevi, dar destoinicia sa profesională, cultura și nivelul pregătirii pe care le oferea au determinat mulți tineri să-i urmeze cursurile, aceștia provenind nu doar din Maramureș ci și din părțile sătmărene, chiorene și sălăjene. Dovedind calități reale de bun organizator, s-a îngrijit nu doar de instrucția lor, ci și de condițiile materiale, cazarea și hrana atât de necesare, în condițiile unui salariu destul de modest oferit de către autorități. În timpul liber, Bușiția cutreiera satele maramureșene oferind sfaturi practice de agricultură, zootehnie, pomicultură și apicultură. Își completa salariul modest cu banii obținuți din repararea ceasurilor preoților și protopopilor din zonă. Când nu mai avea bani nici de „picioici” (cartofi), lua cetera din cui și „trăgea câte-un joc din Ardeal de-ți era mai mare dragul să-l asculți”. El nu a așteptat niciun fel de recunoaștere sau vreo răsplată din partea autorităților, ba mai mult, a refuzat premiul „Cel mai zelos profesor din Maramureș”, oferit în anul 1868 de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii. Și-a dedicat tinerețea educării și luminării poporului român prin conferințe, lecturi în limba română, păstrarea datinilor străbune și păstrarea tezaurului autohton, culegând folclor. Sub presiunea desființării elementului românesc din zonă, a activat în condiții vitrege, susținut de preoții și de protopopii care organizau colecte constând în bani, legume și fructe, pe la biserici, prin târguri sau la adunări organizate în piața din Sighetu Marmației. ,,Preparandia” aflată sub conducerea sa era locul ideal de întâlnire dintre clerul și intelectualii români ai ținutului. În cadrul acestor întâlniri, pe lângă dezbateri politice, aveau loc și recitări de poezii, învățarea de dansuri populare, ori intonarea de cântece cu caracter patriotic și național.
În anul 1868, reforma învățământului elementar și mediu din Ungaria a lovit și în ,,Preparandia” condusă de Ioan Bușiția. Reforma cerea profesori calificați, cu bază materială solidă și sedii corespunzătoare. La 11 octombrie 1869, după o perioadă de șapte ani prolifici, „Asociațiunea” anunță cu regret închiderea centrului de cultură al românilor maramureșeni de la Sighet. Școala este transformată în institut, catedra profesorului Ioan Bușiția a fost desființată, iar în locul său este adus un profesor care nu cunoștea deloc limba română. În aceste condiții, elevii ,,Preparandiei” proveniți din Maramureș, Sătmar, Țara Oașului, Sălaj și Chioar s-au retras. Cu toate acestea, cei peste 100 de învățători instruiți la Sighet, fiecare în parte și toți la un loc, au contribuit la unirea culturală a tuturor românilor, un vis împlinit în anul 1918[7].
La conducerea destinelor școlii lăpușene găsim mai târziu doi remarcabili învățători, Vasile Rebreanu (1862-1914), tatăl cunoscutului prozator român Liviu Rebreanu, și Alessiu Latișiu (1848-1917).
Despre activitatea învățătorului Alessiu Latișiu, depusă pe tărâm educațional, în cadrul acțiunilor ASTRA, la Târgu Lăpuș, aflăm câteva detalii importante în munca de cercetare a istoricului Paul Abrudan (1927-1991), detalii ce ne oferă cadrul în care a apărut și s-a dezvoltat această unitate de învățământ: „La începutul anului 1887, «Astra» locală intervine pe lângă «Asociațiunea» sibiană și pentru obținerea unei subvenții pe seama Școlii Române Confesionale din satul Lăpuș. În acest scop, ea trimite «Asociațiunii» raportul întocmit la 28 ianuarie 1887, de către învățătorul Iosif Nemeș din acea localitate, în care se arăta: «Poporul din Lăpuș, a ridicat o școală, dar n-a putut-o termina. Școala fiind foarte umedă, ar trebui padimentată; ar mai trebui niște ferestre pe dinafară și un clopot». Din lipsă de fonduri de la centru, despărțământul local al «Astrei» a organizat o colectă publică, adunând 620 florini, sumă cu care s-au efectuat lucrările necesare școlii. Pe lângă grija față de școlile românești din Maramureș, membrii «Astrei» au venit în sprijinul altor instituții școlare din Transilvania. Dintre aceștia amintim că, în 1885, Ioan Tanea din Sarasău, membru al «Astrei», a donat 100 florini pe seama «Asociațiunii», pentru a-i folosi în interesul școlilor românești, iar în 1886, Andrei Medan, din Șomcuta Mare, a organizat o colectă, cu care ocazie s-au adunat 24 florini, pe care i-a expediat pe adresa Școlii Superioare Române de Fete din Sibiu. Despărțământul «Astra» Chioar, iar din 1892 – Despărțământul «Astra» Sălăjean – Chiorean a dat o mare atenție îndrumării și sprijinirii tineretului român pentru a urma studii gimnaziale, liceale și superioare, în scopul formării unui număr cât mai mare de intelectuali români, care să pătrundă în rândurile aparatului funcționăresc și al specialiștilor, unde până atunci erau străini în marea lor majoritate, și care să apere interesele românilor și să conducă lupta acestora pentru drepturi sociale și libertate națională. La propunerea și la insistențele despărțământului local al «Astrei», «Asociațiunea» sibiană a acordat anual, în a doua jumătate a veacului trecut, burse și ajutoare la câte 3-4 elevi și studenți maramureșeni. Între beneficiarii acestor burse s-au numărat: Artemiu - Anderco Homorodeanu din Borșa, student la Facultatea de Medicină din Torino, Ioan Lăpușan din Groși, student la Preparandia din Gherla, între anii 1876-1880, iar studentul Ludovic Șt. Meheș, fiu de țăran sărac din Satulung, a primit în 1882 un ajutor de 150 florini din partea «Astrei», pentru a putea termina Facultatea de Medicină din Budapesta. În aceeași măsură, «Astra» locală s-a preocupat de îndrumarea și sprijinirea tinerilor români pentru învățarea unor meserii. Astfel, anual, din cei 45-50 de tineri care, în medie, se aflau la ucenicie, 8-10 inși primeau burse sau ajutoare de la «Asociațiunea» sibiană. După cum rezultă din documentele de arhivă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, «Astra» a acordat burse și ajutoare la 26 elevi, 8 studenți și 47 ucenici meseriași din Maramureș. Pentru a stimula cadrele didactice și elevii la învățătură, «Astra» a acordat anual premii bănești și materiale acelora ce obțineau cele mai bune rezultate. Astfel, în ședința Comitetului Central al «Astrei» din 11 septembrie 1879, aceasta a acordat câte un premiu de 25 florini «pentru rezultate bune la cultivarea pomăritului» lui Elia Pop, învățător la Școala Poporală Română Confesională din Șomcuta Mare, și lui Alessiu Latișiu, învățător la Școala Poporală Română Confesională din Târgu Lăpuș. La rândul lor, maramureșenii au sprijinit activ «Asociațiunea» din Sibiu și inițiativele sale culturale. Printre cei ce au venit în sprijinul «Astrei», la 2 august 1891, a donat pe seama acesteia biblioteca rămasă de la socrul său, avocatul Simion Mangiuca, alcătuită din 486 titluri, în 728 volume. Cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la înființarea «Astrei» sibiene, aducem un cald și binemeritat omagiu acestei prestigioase organizații, precum și bărbaților de seamă din fruntea ei care au militat cu pasiune și dăruire pentru sprijinirea școlilor românești și a tinerilor la învățătură, pentru răspândirea literaturii și culturii române, pentru emanciparea pe toate planurile a poporului nostru”[8].
Despre învățătorul Alessiu Latișiu mai știm că, spre sfârșitul vieții sale, a activat și ca notar cercual în localitatea Făurești. În această calitate s-a remarcat ca unul dintre puținii notari luptători pentru cauza românilor. La anul 1910, nu a trădat, el votând cu candidatul român dr. Vaida Voievod, în Cercul Electoral Șomcuta Mare, împotriva candidatului guvernamental maghiar Man Ludovic. Au trădat atunci foarte mulți intelectuali români, în frunte cu notari, primari, preoți și învățători. Acest lucru a fost posibil și pentru faptul că: „administrația, în 1910, era integral în mâna ungurilor și a evreilor, în afară de Plasa Copalnic Mănăștur unde erau și notari români ca Ioan Filip, la Cernești, Leon Bârlea, la Rușor, Alesiu Latișiu, la Făurești, Ioan Petrovan, la Mănăștur. Aceștia doar au fost corecți în alegeri și au favorizat pe sub mână partida națională”[9].
Între documentele medicului Gheorghe Andrei Latiș, am descoperit un material însoțit de mențiunea: „Primit de la D-l Belu, corespondent Radio pentru Maramureș, la 5 ianuarie 1992”, având titlul „Monografia Școlii Centrale Române din Lăpușul Unguresc”, care are la sfârșit trecută data de 25 iulie 1913 și semnătura „Vasile Latișiu, înv. român”.
Potrivit acestui document, istoria școlii din Târgu Lăpuș a început înainte de anul 1848, când nu avea sediu decât într-o casă închiriată, iar condițiile și calitatea actului de învățământ lăsau de dorit. În anul 1848, într-un efort comun al celor doi protopopi Ioan Dragomir (gr. catolic) și Vasile Cosma (gr. ortodox), se încearcă revitalizarea acestui edificiu, prin colecte organizate în localitățile învecinate și chiar în Regat. Entuziasmul acestui proiect ambițios avea să se risipească repede, odată cu intervenția episcopului Andrei Șaguna care nu a fost de acord cu procesul de educație mixt, desfășurat în comun, între cele două confesiuni, ortodoxă și gr. catolică. În aceste condiții, sarcina ridicării acestui edificiu rămâne pe seama Bisericii Greco-Catolice care sfințește „piatra fundamentală” la 25 iulie 1857. Din nefericire, costurile mult prea ridicate ale acestui proiect au făcut ca acesta să ajungă „neisprăvit” până în anul 1867. Asupra acelei școli au planat presiuni și din partea Bisericii Romano-Catolice, care a cerut insistent învățători și cursuri cu predare în limba maghiară. Românii au protestat, organizând un „sinod” în localitatea Suciu și făcând cunoscut faptul că nu sunt de acord cu această impunere. Aflând de proteste, guvernul maghiar încearcă să închidă școala la 20 februarie 1860. Cei doi protopopi fac iarăși front comun, salvează școala, dar „cineva” depune plângere la Sibiu, și episcopul Andrei Șaguna oprește din nou orice fel de contribuție morală sau financiară la dezvoltarea acestei unități de învățământ, care, la anul 1866, va ajunge o ruină.
La 1873, cu ajutorul unor personalități înstărite și cu oameni de vază ai „Asociațiunii”, școala din Lăpușul Unguresc (Târgu Lăpuș) își reia cursurile. Ca să poată funcționa, a fost instituită o taxă de un florin pe lună, achitată de familiile din satele Suciu de Jos și de Sus, Groși, Larga, Lăpușul Românesc, Boiereni, Rohia și Cufoaia. Anual se adunau 1900 de florini.
Același documentul mai face câteva precizări importante legate de școala din Târgu Lăpuș, în care este amintită contribuția învățătorului Alessiu Latișiu: „teritoriul pe care se află edificiul a fost cumpărat de la un ungur cu numele Barta, de pretorele Mitkievicz și de pr. Dragomir, în 1851. Era o mlaștină în care se scăldau gâștele. Au edificat școala, însă grădină nu avea, curtea școlii era foarte mică, cam vreo 30 m², de aceea au mai cumpărat tot de la acel om încă o bucată de grădină, cam de vreo 700 stânjeni, M.O.D. protopop actual Vasile Mustea, cu harnicul învățător de pe acele vremuri (1867), acum notar penz. Alesiu Latișiu, din Cufoaia, cu 800 fl. Merite superioare și-au câștigat aceștia harnici bărbați în această privință, că au putut pune mâna pe seama școlii un teritor, pe o grădină așa de frumoasă, în piață. Au venit și alți învățători, aceștia au ridicat și mai tare școala și s-au luptat pentru bunăstarea și prosperarea acestei școli, dar cu toți aceștia, ca învățători, A. Latișiu a făcut mult pentru școală. Dsalii și mult On. Dn. protopop de azi, ce a urmat după Dumitrescu, Vasile Muste, avem să le mulțumim pentru grădina câștigată pentru școală. După Al. Latișiu, în 1889, vine ca învățător Teofil Grigorescu, n. în Cernești, mort anul trecut, la 25 iunie 1912.” (s.n.)
Dincolo de aspectele organizatorice legate de activitatea acestei școli, trebuie amintit rolul ei în generarea de copii studioși, cu drag de carte, care vor asigura continuitatea actului educațional atât de prețios pentru românii din aceste ținuturi, la finalul studiilor depuse în centrele universitare, întorcându-se aici ca dascăli.
Un alt mare dascăl lăpușean ce a activat în această zonă la începutul secolului al XX-lea a fost și Ștefan Bărbos. Informații despre acest învățător găsim în cadrul activităților societății ASTRA, când s-au ținut cursuri de alfabetizare la Borcut, Răzoare, Poiana Lăpușului și Sălnița. Aflăm că, pentru această activitate, învățătorul de atunci, ,,Ștefan Bărbos din Rohia”, a fost premiat deoarece a instruit, cu rezultate mulțumitoare, 35 de analfabeți, primind în 1912 un premiu de 50 de coroane. Despărțământul Astrei lăpușene a continuat activitatea de alfabetizare și în anul 1913 cu șase cursuri, printre care, la Plopiș, aflăm că: „Învățătorul Ștefan Bărbos a instruit cu succes 14 persoane”.
Anul 1915 a chemat la luptă, de data aceasta pe front, nu la catedră, toți dascălii apți de a purta armă și de intra în războiul necruțător cu viețile tinerilor trimiși. Era anul în care tristețea s-a așternut în sălile de clasă ale școlilor: „Alăturea de miile de credincioși ai satelor noastre cari se grăbiau sub steagurile regimentelor, am putut să vedem și pe iubiții noștri învățători, trecând cu fața palidă de munca istovitoare a școalei. Elevii vor rămânea cu privirile pierdute în zare. Dascălul lor s-a dus pe drumuri lungi de mare primejdie, ca Feții Frumoși a căror poveste minunată de atâtea ori le-a înfiorat sufletul și le-a hrănit fantazia. Părăsiți cum sunt, ei sboară cu închipuirea pe aripile basmelor și așteaptă ziua când dascălul lor se va întoarce sănătos și voinic, pe umăr cu buzduganul roșit de sângele smeului răpus... Căci o iubire strânsă, tainică, s-a înfiripat în inima acestor copilași pentru învățătorul, care în lungile ceasuri de iarnă posomorâtă, le picura în suflet dulceața poveștilor fermecate. Acum toate s-au dus și a rămas numai amintirea lor înduioșată. Dascălul a închis, în dulapul său învechit, metodica limbii românești și a încins spada de luptător.”[10] Arhidieceza Ortodoxă a Transilvaniei făcea publice, în anul 1915, listele cu învățătorii-soldați ce urmau a fi recrutați și trimiși pe front:
Anexată acestui tabel găsim o mențiune care îl viza și pe învățătorul Ștefan Bărbos: „Învățătorii însemnați cu steluță au fost asentați în cursul războiului. La intervenția Consistoriului Arhidiecezan, ei au fost scutiți de armată pe timp nedeterminat.”[11] Cazurile de scutiri fiind puține, putem presupune că ele au ținut cont de pregătirea învățătorilor în cauză.
Despre Ștefan Bărbos știm că a fost învățătorul satului din Rohia, între anii 1911-1914 și că era „cel dintâi cadru didactic cu pregătire necesară”[12]. Dacă a fost decorat în Armata Română cu medalia Ferdinand I «cu spade», este posibil ca, totuși, să fi luptat pe front. Cu această medalie erau recompensați cei care au avut contribuții majore la Marea Unire din 1918, dar spadele încrucișate erau atașate panglicii doar în cazul militarilor. În unele monografii, activitatea acestui învățător este extinsă până în anul 1919: ,, Învățătorul Ștefan Bărbos era cel dintâi cadru didactic cu pregătire necesară din Rohia. Născut în satul Ciocotiș a urmat clasele secundare la Liceul Românesc Grăniceresc din Năsăud, iar pedagogia la Seminarul Andreian din Sibiu. Excelent pedagog, s-a ocupat cu bune rezultate de instruirea elevilor, gospodărirea școlii, de viața culturală a comunei, precum și de alfabetizarea țăranilor neștiutori de carte din sat, fapt pentru care, în anul 1913, este premiat de către ASTRA, din fondul Barițiu”[13]. Acest prestigios învățător a fost mâna dreaptă a preotului Nicolae Gherman din satul Rohia, inițiind activități educative diverse, cum ar fi înjghebarea unui muzeu, a unei biblioteci, înființarea unui cor, a unui mic teatru, organizarea unor ,,șezători literare poporale cu program bine stabilit și bine executat”, săditul pomilor, serbări la sărbătorile naționale sau religioase etc. Între anii 1935-1937, la cererea și retribuirea directă de către Mitropolia Bucovinei și la insistențele mitropolitului Visarion Puiu, a activat ca profesor la catedra de Religie a Liceului de Fete din Sighetu Marmației. Pe învățătorul Ștefan Bărbos îl vom întâlni ceva mai târziu, în calitatea sa de protopop al Tractului Cetății de Piatră cu sediul în Baia Mare, după plecarea protopopului Alecsiu Latiș la Sighet, în anul 1938[14]. Din fișa personală a acestui protopop, completată în anul 1946, aflăm că s-a născut la 27 decembrie 1885, a urmat cursurile ,,Seminarului Andreian din Sibiu” - Secția pedagogică și că este posesorul unei Diplome de învățător „cu calificațiunea extraordinară preoțească”. A avut doi fii, pe Adrian Gavril, născut în anul 1921, inginer, și pe Xenia Maria, născută la 1923, studentă universitară. Tot în acel act, declară că a fost învățător titular, gradul I, din anul 1908 până la 1 Septembrie 1946, dată la care a fost pus ,,în indisponibilitate”, precizând și motivul: „pentru a-mi aranja drepturile la penziune de catehet, la șcualile primare și secundare din Baia Mare, din 1 Septembrie până azi”. La rubrica „Distincțiuni” găsim consemnat: „Din Armata Română, medalia «Ferdinand I» cu spade și panlică; Iconom cu drept de a purta brâu roșu și protopop onorar”. A fost căsătorit cu Cornelia Maria Gheție, din Berința, ce a fost învățătoare titulară de grad I, la Școala Primară Nr. 2 din Baia Mare, între anii 1912-1938, activând, pe rând, la mai multe unități de învățământ.[15]
Slujire și preoție în Satul Rohia – Preotul protopop Nicolae Gherman (1877-1959)
Evenimentele de la 1848 au cuprins și Țara Lăpușului, inclusiv satul Rohia, ai cărui locuitori s-au dovedit curajoși și de neclintit, lucru de altfel confirmat și în lupta pentru unirea Transilvaniei cu România. În fruntea acestor mișcări de rezistență s-a aflat preotul satului, Nicolae Gherman, care împreună cu ceilalți intelectuali din vremea sa au fost în vizorul autorităților maghiare. Adunarea românilor din 5 decembrie 1918, organizată în piața centrală a orașului Târgu Lăpuș, s-a transformat într-un adevărat masacru, preotul Nicolae Gherman salvat fiind din fața mitralierelor ca printr-o minune[16]. Providența divină l-a salvat, pentru că Dumnezeu pregătise pentru acest remarcabil preot o misiune sfântă, am zice noi astăzi. S-a născut la 1 octombrie 1877, în satul Rohia, ca fiu al lui Gherman Aron și al Anei Boeriu, simpli țărani; își începe cursurile școlii primare în sat, le continuă la Târgu Lăpuș, isprăvind, la 29 iunie 1897, Gimnaziul Fundațional Grăniceresc din Năsăud. La 6 iunie 1899, va ieși pe porțile Seminarului Pedagogic ,,Andreian” din Sibiu, ca teolog puternic, gata să înfrunte și să facă față provocărilor ce aduceau atingere Bisericii Ortodoxe, întărind-o prin cunoștințele, misiunea și activitatea sa neobosită, mânat de idealul dezvoltării și cultivării credinței și conștiinței etnicității românilor prin Biserică și de a lumina poporul prin școală. Slujirea sa la Sfântul Altar, desfășurată pe parcursul a cinci decenii, a fost plină de reușite, între care amintim: constituirea primului cor bisericesc din Rohia; ridicarea unei școli în satul Fântânele, filie a Parohiei Rohia; înființarea, în anul 1906, a Băncii Populare ,,Lăpușana”; în anul 1910, fundarea bibliotecii satului Rohia; în anul 1922, a pus bazele Cooperativei de Consum ,,Comoara” din Rohia; în anul 1923 a înființat ,,Casa Națională” sau Căminul Cultural din Rohia; în același an a pus bazele filialei ASTRA din Rohia; în anul 1936 a achiziționat pământurile și conacul grofului Csizér Akos pe care l-a transformat în școală; a cooptat tineretul din Rohia și satele învecinate în societatea ,,Floarea vieții” și în diferite șezători pentru practicarea îndeletnicirilor ce vizează arta populară exprimată prin cusut, țesut și împletit.
A reușit, între anii 1903-1905, într-un mod surprinzător, ridicarea uneia dintre cele mai mari biserici din Țara Lăpușului[17], biserică ce va fi sfințită în anul 1907. La momentul sfințirii acestui impresionant lăcaș de cult de la vremea aceea, în soborul preoților slujitori s-a aflat și fiul învățătorului și notarului cercual din Făurești, Alessiu Latișiu, nimeni altul decât Alecsiu Latiș[18], preot la vremea aceea în Stoiceni. Lui îi datorăm articolul ce relatează desfășurarea evenimentelor legate de sfințirea Bisericii din Rohia, scris în maniera-i caracteristică și publicat în Telegraful Român de la Sibiu. Iată cum a arătat atmosfera înălțătoare a acelor zile: ,,Zile de bucurie, momente de elevaţiune sufletească, de dulce suvenire şi rară amintire au fost zilele de 1/14 şi 2/15 Sept. pentru noi cei din Cetatea-de-Peatră şi în special pentru credincioșii bisericii noastre din Rohia, căci ni s’a dat ocaziune să primim în mijlocul nostru pe P. Cuvioşia Sa dl protosincel Dr. Eusebiu B. Roşca, pentru ca în numele Excelenței Sale, a bunului nostru Arhiepiscop şi Metropolit Ioan Meţianu, să predea destinaţiunei sale noua şi măreaţa biserică din Rohia, despre care nu greşesc când afirm din toată convingerea că atât în mărime, cât şi în frumsețe, e cea dintâi în tractul nostru, aşa încât între împrejurările de azi e fala tractului, şi nu în comuna Rohia, ci şi în ori care oraş poate ocupa locul de frunte între cele mai frumoase biserici. Şi când te mai cugeţi la puterile de cari dispun credincioșii noștri din această parohie, apoi te prinde mirarea, când vezi un aşa lăcaş de rugăciune, căci după cum m’am informat, întreagă averea parohiei făcea 300 florini, şi aceia alocaţi pe la debitori, dela cari nici pănă azi nu s’au putut încasa. De sine se pune deci întrebarea, că cum şi din ce s’a putut face acest frumos așezământ care azi preţueşte peste 20,000 cor.?!
Un lucru acesta, care nu adeseori şi în tot locul se poate îndeplini. Tactul, corectitatea şi zelul, cu care tinărul şi neobositul paroh Nicolae Gherman a ştiut să prefacă această frumoasă şi măreaţă idee în trup, - a fost cauza acestui frumos rezultat. Trebue să recunoaştem aceasta, căci aci faptele vorbesc, convingând pe unul fiecare despre activitatea deamnă a vrednicului preot, pe care mulţi trebue să-l aibă de pildă în activitatea lor pastorală. Servească-i deci ca răsplată iubirea poporenilor săi şi stima tuturor, pe care, fie sigur că şi-a câştigat-o.
Vestea, că Sâmbătă în 1/14 Sept. soseşte în tract Preacuvioşia Sa părintele protosincel Dr. E. B. Roşca, a fost primită cu o rară bucurie. Dovadă poarta triumfală la intrarea pe teritoriul tractului şi mulţimea de preoţi, învăţători şi popor, cari în frunte cu protopresbiterul tractual Vasile Duma l-au întâmpinat prin rostul şefului tractual, care în cuvinte alese îl bineventează, iar Preacuvioşia Sa îşi exprimă mulţămirea pentru frumoasa primire. În acelaşi moment soseşte un banderiu de călăreţi din parohiile Rohia şi Poiana-Porcului, în număr de vreo 50 şi sub conducerea învăţătorului N. China. În ordine frumoasă porneşte convoiul de trăsuri, înconjurat de călăreţi, şi trecând prin orăşelul Lăpuşul-Unguresc, unde a făcut în ochii străinilor o foarte bună impresie, la 5 ore soseşte în parohia Rohia, unde iubitul oaspe e primit între bubuitul trăeascurilor şi sunetul clopotelor, iar la marginea comunei o poartă triumfală cu inscripţia «Bine aţi sosit», arăta însemnătatea zilei. Domnul Dr. G. Buzura, adv. şi deputat sinodal în numele locuitorilor, prin o vorbire foarte acomodată ocaziunei, primeşte pe Preacuvioşia Sa, care pătruns de însemnătatea momentului răspunde cu cuvinte alese. Dela această poartă până la noua biserică, întreagă strada era o adevărată alee plină de popor îmbrăcat în haine de sărbătoare.
La portalul bisericii un nou arc de triumf cu inscripţia «Bine aţi venit» împodobia intrarea, unde parohul local Nicolae German însoţit de alţi doi preoţi, îmbrăcaţi în ornate bisericeşi, predând Sta Evangelie Preacuvioşiei Sale să o sărute, cu cuvinte potrivite îşi exprimă bucuria, că chiar Preacuvioşiei Sale i-a fost dată îndeplinirea acestui act, pentru el ca paroh şi pentru credincioşii săi de mare însemnătate şi în numele comitetului şi al sinodului parohial îl binecuventează.
Preacuvioşia Sa, emoţionat, răspunde exprimându-şi satisfacţiunea sufletească ce-a simţit-o la vederea acestui măreţ lăcaş, precum şi văzând frumoasa primire ce i s’a făcut, la care nici nu s’a aşteptat, şi în numele Excelenţei Sale împărtăşeşte binecuvântarea lui Dumnezeu peste fiii acestei parohii.
Terminată astfel primirea, Preacuvioşia Sa merge la locuinţa parohului local, unde s’a încuartirat. După puţină recreare, în presenţa Preacuvioşiei Sale dl protopop tractual Vasile Duma şi mai mulţi preoţi au oficiat Vecernia împreunată cu Utrenia zilei următoare.
Duminecă în 2/15 Sept. la orele 7 dimineaţa se începe actul solemn al sfinţirii, împreunat cu Sf. Liturgie, executân-du-se conform tuturor cerinţelor canonice la astfel de ocasiuni şi ţinând până la orele 11 şi jum., când Preacuvioşia Sa a rostit o predică atât de minunată, încât a ştiut să atragă atenţiunea tuturor celor presenţi asupra însemnătăţii zilei şi a sublimităţii legei noastre strămoşeşti, fiind biserica tixită de lume cultă şi străină, nu numai religiunei, ci şi naţiunei noastre, ca d. e. printre alţi mulţi: Antalffi Gábor, jude de tribunal, Dr. Csizér Ákos, procuror corn. şi proprietar, Vebber Gyula, jude cercual, Szabó Gusztáv, prim-pretor, Dr. Al. Bogdan, subjude cercual, Csizér Frigyes, proprietar, Vasile Musté, protopop gr. cat., notari, învăţători, o mulţime de dame şi mulţi alţii. Asupra tuturor impresia ce a făcut, atât solemnitatea cu care a fost îndeplinit actul sfinţirii, cât şi predica, va forma mult timp o dulce amintire.
În intervalul dela 12 până la 2 ore, când s’a început banchetul, Preacuvioşia Sa a făcut visite în comună, unde a cerut trebuinţă, iar protopresbiterul tractual în timpul acesta a scontrat banii incurşi în favorul bisericii. Între aceia cari au contribuit, locul prim îl ocupă domnul Dr. Gavriil Buzura adv. care a dat 100 cor.
Punct la ora 2 s’a început banchetul la care au participat aproape 100 persoane din societatea cea mai aleasă a ţinutului, fără deosebire de naţiune ori religiune. Toţi cari au asistat la serviciul divin au luat parte şi la banchet. Semn şi acesta, că tinărul paroh, deşi în scurt timp de 7 ani, a ştiut să-şi câştige simpatia şi stima, atât faţă de oamenii săi, cât şi faţă de străini.
La banchet apoi s’au ţinut obicinuitele toaste; pentru Maiestatea Sa, pentru Exc. Sa arhiepiscopul, pentru P. Cuvioşia Sa, pentru protopresbiter, pentru administraţie, pentru paroh şi comitetul parohial, al cărui membru de frunte e şi dl notar pensionat Nicolae Cosma, al cărui frate de pie memorie Aron Cosma a fost antecesorul parohului actual, pentru harnicul popor din loc şi pentru dame, iar în fine parohul locului mulţămeşte oaspeţilor pentru ridicarea nimbului sărbării de azi prin presenţa lor în un aşa de frumos număr.
La ora 6 se ridică masa, când apoi aproape întreagă inteligenţa se întruneşte în locuinţa parohului şi subscriu actul comemorativ întru aducerea aminte de îndeplinirea acestui act istoric, scriindu-se în «Condica» parohială, iar 2 exemplare s’au predat mandatarului. Urmează apoi, la 8 ore, petrecerea cu joc, oare abia în zorile zilei următoare s'a terminat. Şi cu aceasta s’au isprăvit sărbările împreunate cu actul sfinţirii, la care a participat atâta lume, încât prin părţile noastre nu s’a mai văzut. Va fi deajuns dacă voiu aminti, că s’au văzut porturi şi oameni afară de cei din comitatul nostru şi de prin părţile Zălăului, Bistriţa-Năsăudului şi din Marmaţia. Era o mulţime de peste 8000 oameni din toate clasele. Cu respect şi cu pietate trebue să-şi amintească fiecare momentele petrecute în aceste zile în Rohia, unde Preacuvioşia Sa aşa impunător a condus întreg ceremonialul.
Servească deci spre laudă tuturor celor ce au ostenit la reuşita acestei înălţătoare sărbări, iar în special zelosului paroh, căci cea ce prin munca sa înţeleaptă a făcut, serveşte nu numai spre cinstea lui, ci a întreg neamului şi a Bisericii noastre din aceste părţi”[19]. (s.n.)
Preotul Nicolae Gherman a activat între anii 1929-1930 și ca protopop al Protopopiatului Ortodox Lăpuș, ca urmare a aprecierii meritelor și înzestrărilor sale de bun gospodar și bun administrator al averii bisericești. Dictatul de la Viena din 30 August 1940 l-a alungat și pe acesta din locul unde se născuse și unde jertfise cei mai frumoși ani din viața sa. A fost dedicat trup și suflet Bisericii Ortodoxe, până la momentul mutării sale în veșnicie, la 20 iunie 1959.
Mănăstirea ,,Sfânta Ana” - Rohia
Cea mai importantă realizare a preotului Nicolae Gherman rămâne ctitorirea Mănăstirii ,,Sfânta Ana” din Dealul Viei, în hotarul Rohiei, primul așezământ mănăstiresc ridicat ca urmare a efectelor benefice generate de Marea Unire, în memoria ,,celor cca 150 de biserici și mănăstiri distruse între 1760-62 de generalul de tristă faimă, Bukow, și închinat sufletului scumpei sale copile Anuța, decedată de curând, în vârstă de numai 10 ani”[20]. La zidirea mănăstirii s-a lucrat mult fiind defrișată a suprafață de circa 2 ha de pădure, materialele de construcție, din pricina geografiei dificile a traseului, fiind urcate din mână în mână de lanțul uman ce pornea de la baza dealului până la locul construirii[21]. ,,Pentru zidirea mănăstirii, câțiva credincioși din Rohia și-au ipotecat proprietățile la Banca din Târgu Lăpuș, de unde s-au împrumutat bani pentru lucrare. Tot în același scop, familia Nicolae Pap și Jean Gherghel, plecate în America, au colectat bani de la românii de acolo, sume ce s-au folosit la ridicarea mănăstirii”[22].
Biserica mănăstirii avea să fie sfințită de episcopul Nicolae Ivan al Clujului, Vadului și Feleacului, într-o zi de 15 august 1926, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Deloc întâmplătoare această dată, dacă este să ne gândim că marile biserici și catedrale ortodoxe din Transilvania purtau acest hram, la îndemnul ierarhului clujean, ca amintire a zilei intrării României în Marele Război, la 15 august 1916, război în urma căruia luptaseră până la sacrificiul suprem mai bine de 800.000 de români. Catedrala Mitropolitană din Cluj are precizat, încă din hrisov, acest argument al zidirii. Din suita de personalități invitate la 15 august 1926, de praznicul „Adormirii Născătoarei de Dumnezeu”, cu ocazia sfințirii Mănăstirii „Sfânta Ana” din Rohia, făcea parte și preotul Alecsiu Latiș care la acea dată era protopop de Baia Mare: „Duminecă, 15 august, la orele 10 a.m. P. S. Sa Episcopul Nicolae, venind cu automobilul din Cluj, și însoțit de P. O. D. protopop Alecsiu Latiș în trecerea pe sub cele trei porți de verdeață e întâmpinat, ovaționat furtunos de imensa mulțime și bineventat de preotul din localitate, Nicolae Gherman și de cor cu «Pe stăpânul»...”[23]
Despre această mănăstire și despre ceasul târnosirii ei există consemnări în revista „Renașterea”, unde aflăm că era considerată pe primul loc între așezămintele monahale ale Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului: „În reînviata episcopie a Vadului, Feleacului şi Clujului, vechea ctitorie a lui Ştefan cel Mare, abia după câțiva ani dela Unirea cea mare, - în 1926 - se poate vorbi din nou de începutul unor mănăstiri, cu o viaţă călugărească organizată. De atunci până azi, am ajuns să avem organizate 5 mănăstiri de călugări, un schit de maice şi în curs de organizare o mănăstire şi un schit. În cele ce urmează voi aminti pe scurt despre cele ce află azi în plină activitate. Începutul l-a făcut cucernicul preot Nicolae Gherman, dela Rohia, jud. Someş, care prin actul său se aşează alături de vrednicii ctitori de locaşuri sfinte de odinioară. Gândul de a veni «în ajutorul celor mulți şi însetaţi după darul lui Dumnezeu», - cum frumos mărturisește acest vrednic preot, l-a purtat pe toate cărările plăcute Domnului, şi l-a condus la realizarea acestei mărețe opere, ridicarea Mănăstiri Sf. Ana, cea dintâi în Sf. noastră episcopie. Târnosirea ei a fost o adevărată sărbătoare. Măreaţa slujbă a fost săvârşită cu deosebit fast, la 15 August 1926, de către vrednicul de pomenire Episcopul Nicolae Ivan, înconjurat de mare sobor de preoţi. De atunci cuvioşi călugări, începând cu primul stareţ Chenturion Sava, hirotonit cu ocazia târnosirii, înalţă zilnic rugăciuni către Domnul şi cheamă mereu poporul la o viaţă mai curată, mai creştinească. Hramul mănăstirii e «Adormirea Maicii Domnului». La acest praznic în fiecare an, mulţime de popor, gustă pacea sufletească şi-şi hrăneşte sufletul cu hrană neperitoare aducătoare de linişte şi alinătoare de suferinţe”[24].
În anul 1929, Mănăstirea Rohia era în centrul unei stări tensionate din cauza faptului că, deși adresase invitații parohiilor învecinate sau mai îndepărtate cu ocazia hramului, invitațiile nu ajunseseră la destinatari. Se pare că distribuirea corespondenței, atunci când se apela la serviciile poștei, era deficitară, însă nu din pricina volumului de muncă solicitant, ci din pricini rău-voitoare. Iată ce aflăm din Renașterea clujeană: „Protopopul Dejului ne comunică, - trimițându-ne chiar şi dovada, - că adresa Protopopiatului Lăpuș, cu data de 9 Aug. 1929, prin care credincioșii noștri din Ocna-Dejului, erau invitați să participe la procesiunea religioasă de la Mănăstirea Sf. Ana din Rohia, a ajuns să fie înmânată Oficiului Parohial numai după patru luni. Cauza acestei întârzieri se pare a fi voită, factorul poștal fiind pus în serviciul propagandei confesionale catolice, căci circulara fiind deschisă, se putea cunoaște conținutul ei. În Ocna Dejului este un furnicar de pocăiți destul de periculos pentru ambele biserici românești şi preoților uniți nu le-ar fi stricat, când credincioșii lor mergând şi ei la Mănăstire, să se întoarcă mai întăriţi în credinţa strămoşească ce o practică sub porecla de «unită»”[25].
Mănăstirea ,,Sfânta Ana” în conștiința Părintelui Nicolae de la Rohia
Eseistul și criticul literar Nicolae Steinhardt[26] ,,o figură cunoscută a intelectualității românești ce a devenit în final un smerit monah”[27], a parcursul la Mănăstirea Rohia etapele unei ,,deveniri” ce poate fi surprinsă, cronologic, din puținele, dar relevantele însemnări marginale, scrisori sau interviuri oferite de-a lungul anilor, până în ceasul mutării sale la Domnul.
1970
La 22 martie, într-o scrisoare adresată prietenului săi Virgil Ierunca, făcea o mărturisire din care desprindem ușor entuziasmul ce i-a cuprins sufletul aflat în căutarea unui loc paradisiac ce să-i hrănească dorul și setea după tot ce înțelegea, la vremea aceea, prin noțiunea de ,,specific românesc”: ,,Am ajuns să bat la poarta fermecată a splendorii care se numește a simți și a gândi românește. Nu eu. Nu eu simt și gândesc românește. Iluzia aceasta nu mi-o fac. Dar îmi fac alta, la drept vorbind plin de încredere: că știu că există o simțire și o gândire românească, un cer românesc, un farmec românesc, o minunată dulceață românească, sfâșietor și de necrezut de dulce și de blândă, care ne duce până la porțile paradisului”[28].
Câțiva ani mai târziu, ajunsese să identifice, la sugestia prietenului său, filosoful Constantin Noica, ,,simțirea, gândirea, cerul, farmecul și dulceața” acelui tărâm paradisiac mult visat: Țara Lăpușului. Acolo unde sătenii rohieni ,,nu se simt deloc turiști, flotanți, desprinși din stihiile și tăriile locului” și care ,,pun preț pe felul de a fi și a se purta al oamenilor, judecându-i potrivit unor criterii obiective, pragmatice și legate de dreapta socotință”. Locuitorii acestor ținuturi, pentru Nicolae Steinhardt, nu erau altceva decât ,,un neam de oameni oarecum duri, negrăbiți în a-și acorda prietenia, stima ori încrederea, dar ospitalieri, surprinzător de manierați, neamăgiți, neîncruntați, neposomorâți, iubitori de frumos și chiar de fălnicie, darnici – și mai presus de orice deștepți (anevoie poți interpune un văl între ochii lor și realitate), neiubitori de orice fel de fals idealism, cu gândul la o judecată unde vor fi luate aminte faptele, nu vorbele meșteșugite ori încâlcite. (...) De-aș fi întrebat care-i substantivul cel mai potrivit pentru a le defini atitudinea față de viață, aș răspunde fără șovăire: înrădăcinarea. Prin casa, bătătura și grădina lor - care laolaltă li-s vatră - prin biserica satului, prin locașul de veci al strămoșilor, prin locul de arătură ori de pășune, prin stână, prin orizontul lor limitat în kilometraj dar nu și în potențe spirituale, sătenii din Rohia, din cât mi-a fost dat să cunosc din întreaga Țară a Lăpușului îmi apar din ce în ce mai limpede a fi înfipți într-o realitate cu desăvârșire nesordidă, neîngrăditoare, nesubjugată vorbelor fără conținut; într-o realitate afectivă amplă și cuminte, la jumătatea drumului (distanței) dintre cer și pământ”[29].
1973
La 10 noiembrie, nota radiind de bucurie: ,,Rohia: un loc, fără doar și poate vrednic și adevărat loc de închinare Celui care răspunde atunci când Îl chemi; Celui care te așteaptă, care stă la ușa inimii tale și bate, care dă fără măsură, Celui ce a spus mai întâi «Eu sunt cele ce este», iar în vremea din urmă «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața». Domnul răspunde oricui, Domnul poate face din oricine o făptură nouă. Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, care m-ai învrednicit a-Ți auzi răspunsul la nedeslușita mea chemare, a Te cunoaște și a mă închina Ție și în acest minunat loc al Crăciunului, care se tălmăcește Bucurie”[30].
1974
4 ianuarie - ,,Eu plec astăzi pe câteva zile în Maramureș, la mănăstirea Rohia, pe care o îndrăgesc tare”[31]. (s.n.)
5 august - ,,În sătucul acesta mănăstiresc mă simt liniștit și-am parte de oarecare fericire”[32].
1975
August - ,,Din Țara Lăpușului, de la micuța mănăstire Rohia, din fermecătorul și nobilul Maramureș, urările și felicitările mele cele mai prietenești”[33].
1977
Pe 15 iulie, plin de satisfacție că revine la Rohia, Nicolae Steinhardt scria în Cartea de Aur a mănăstirii: ,,Iată-mă din nou în locul acesta privilegiat: s-au schimbat multe (...) însă duhul e același: duhul curățeniei, evlaviei, simplicității și smereniei. Puterea de fermecare a Rohiei e aceeași: se menține la nivelul cel mai de sus”[34].
18 octombrie - ,,Refugiu și consolare mi-am găsit în repetate rânduri în nespus de frumosul și nobilul Maramureș, la primitoarea (și cu mine atât de prietenoasa) mănăstire Rohia”[35].
1979
La 16 septembrie, același Nicolae Steinhardt, într-o scrisoare de mulțumire adresată prietenului săi Virgil Ierunca, nota: ,,Ție, dragă Virgile, îți mulțumesc, profund emoționat și încântat, pentru a fi rostit cu glas vibrant și cu tărie că soluția problemei puse în cadrul discuției este una singură: retragerea interioară. (...) N-ai scris tu oare – e destul de mult de-atunci, dar nu prea mult – aceste admirabile versuri pe care le socotesc un adevărat Crez al Meu: «Cuvântul scapă cuvântului,/ Nu însă pustiului/ Pustiul nu pustiește,/ Ci adeverește». La Rohia caut și eu, și nădăjduiesc să găsesc, «retragerea lăuntrică» și «pustiul care adeverește»”[36].
Mănăstirea Rohia oferea ,,soluția problemei” în căutarea unui loc prielnic retragerii interioare pentru un suflet ce ,,orbecăia pe meandre ciudate, poticnindu-se în viroage și hârtoape adânci, apoi deslușind sunetele anevoie, clipind din ochi, bâjbâind, amețit, uluit, apucând-o aiurea, nebănuind nimic, dar totuși presimțind, apoi deodată trăsnit și luminat”[37]. Oare câți dintre noi n-am trecut prin aceste stări și n-am știut încotro să apucăm? Cu adevărat, cine a pornit înspre Mănăstirea Rohia, la ceas de tulburare a sufletului, știe unde a ajuns, ce a găsit, ce a primit și cum ,,s-a coborât mai îndreptat” (Luca 18,14) la casa sa.
8 noiembrie - ,,Am planuri (minunate, mai mult decât atât) și pentru mănăstirea Rohia. De va binevoi Domnul...”[38]. (s.n.)
1980
Aprilie - ,,Mănăstirea aceasta unde mă aflu e mică, modestă și duce lipsă de multe. Dar e un loc de unde lucrurile par mai învăluite în calm și deconectare. Fie-ne inimile cât mai calde, mințile cât mai senine, sufletele cât mai convinse (ca și cugetele) de vremelnicia acestei lumi. Răsară pe buzele noastre un surâs totodată resemnat, duios și tainic!”[39].
30 iunie - ,,Mă duc în Maramureș, la o mică mănăstire pe care o vizitez regulat de câțiva ani încoace. E un loc foarte modest, dar plin de farmec și de liniște. Sunt convins că-mi este de folos”[40].
9 septembrie - ,,Am petrecut două luni la o mănăstire din Maramureș, în deplină fericire. Acum, din nou pentru oarecare vreme în iureșul bucureștean; dar cu nădejdea de a mă înapoia (curând) în Maramureș, de care m-am atașat”[41].
6 octombrie - ,,Am petrecut vara în Maramureș, la mănăstirea Rohia. Sănătatea mea trupească nu-i grozavă, cea sufletească însă, mai ales după șederea la Rohia, e foarte bună. Îndrăznesc să spun că – din acest punct de vedere – mă simt fericit, în pace cu mine însumi, și cu lumea și adânc recunoscător Domnului care a fost și este atât de necrezut de bun cu mine”[42](s.n.).
1981
24 iulie - ,, Aștept cu nerăbdare înapoierea la Rohia, unde-s fericit”[43].
7 octombrie - ,,Maramureșul și Rohia sunt pentru mine un liman, a providential harbour for my (rather) old age”[44].
1982
19 aprilie - ,,Cu sănătatea merge bine, trag nădejde să fiu la Rohia - în sfârșit – înainte de jumătatea lunii mai”[45]. Altfel spus, de la Rohia nu pleci niciodată; la Rohia te întorci. În vara aceluiași an, Părintele Nicolae ,,...fusese chemat la Securitate în urma unui denunț legat de niște cărți cu dedicație primite de la fruntașii emigrației românești. Arătase totul unor scriitori ce păruseră a fi «cu totul de încredere». «Adevărat?». «Adevărat, frate Virgile. Unul a cântat și la strană...» Erau în trecere pe la Rohia, iar el îi invitase, ca și pe mine odinioară, să viziteze biblioteca mănăstirii. «De un singur lucru mi-e frică: n-aș vrea să-i fac nici un rău mănăstirii. Cât despre mine, mă știi doar. Nu-mi pasă de mă vor da afară. Rohia să scape. Mi-a mai spus odată Părintele Cleopa pe vremea când nimeni nu voia să mă călugărească: «Nu te lasă în mănăstire? Fă-te tu mănăstire!»[46]”
18 mai - ,,Rohia e un așezământ ortodox, dar nu fanatic, nu exclusivist, nu putibond: dovadă biblioteca, absolut tolerantă și – în sens etimologic – catolică! Și cărțile pe care le primesc tot acolo ajung, după lectură, firește”[47].
În același an, Părintele Nicolae încântat peste măsură de biblioteca Mănăstirii Rohia avea să precizeze: ,,Într-o puțin știută (și încă neorânduită) bibliotecă din partea de Nord a Transilvaniei mi-a fost dat să aflu surprinzătoare comori. Comori neturnate în lingouri de aur sau argint și nici șlefuite giuvaericale; tăinuite doar în hârtie, plumbul literelor de tipar, carton ori piele tăbăcită. Prețioase, totuși, pentru că sunt oricând și fără întârziere convertibile în dovezi certe și peremtorii ale seriozității și vastității unei culturi”[48].
24 octombrie - ,,Intenționez, cu ajutorul lui Dumnezeu, să plec înapoi la Rohia în jurul datei de 15 noiembrie. Acolo, acum, mi-este rostul! Nu mai sunt bun de iureșul bucureștean, Rohia e de mine, viața mânăstirească și țărănească și foarte aproape de aceea de acum 2000 de ani. Iată-mă și pe mine ajuns daco-trac! Și tare fericit în izolarea pădurilor din Țara Lăpușului”[49].
17 noiembrie - ,,Noroc de mine că trăiesc destul de izolat și că lipsesc mult din București: la Rohia, e, din mai toate punctele de vedere, cam ca acum două mii de ani. Je m’y sens admirablement și dau slavă lui Dumnezeu for having most graciously guided me there”[50].
1984
- ,,Am plecat iute la Rohia, m-am simțit cucerit, m-am îndrăgostit, am început a merge acolo adesea, din ce în ce mai des și pentru perioade mai lungi, până ce am rămas, îmbrăcând cu drag haina monahală”[51].
- ,,Am căutat în Maramureș și la Rohia un colțișor în spațiu unde să-mi pot închipui că ramurile uscate sunt în stare să zămislească flori și mângâieri. Avem aici la Rohia un loc de frumusețe și vis cu o splendidă perspectivă, un loc deschis și paradisiac căruia i se spune în general Lighet, cuvânt de origine maghiară, pe care cel mai bine îl putem tălmăci «livadă”. Drumul până în această livadă se face prin pădure. E un drum scurt, a-l străbate agale nu-ți cere mai mult decât 20 de minute. Viețuitorii Rohiei îl folosesc adesea ca traiect de plimbare, prilej de meditație și putință de însingurare. Rohia toată e de fapt în pădure și ce minunat lucru e acesta!(...) Lighetul sau livada ce altceva este decât luminișul? Drumul până la Lighet devine pentru fiecare care-l parcurge măsura darului său, un drum al filosofilor și filosofării. Nu toți ce trec pe acolo sunt filosofi. Sunt, slavă Domnului, și păstori, muncitori agricoli, copii, pădurari, oameni de la ocolul silvic, turiști, tâmplari, așezători de draniță, pelerini, bătrâni și bătrâne și mulți alți oameni nevinovați de speculații ale inteligenței și rațiunii. Dar sunt și unii pentru care drumul de pădure este cu adevărat drum de pădure, și, simultan, drum al filosofilor”[52].
- ,,Lui Noica îi datorez și prezența mea la Rohia. Locul, mie, din prima clipă mi-a plăcut nespus de mult. M-a cucerit pur și simplu. Mi s-a părut singurul răspuns posibil dorinței mele lăuntrice”[53].
- ,,Modestia, resemnarea și neaderarea la deznădejdea totală sunt principalele fructe ale unei meditații contemporane. Livada paradisiacă din preajma Rohiei mă îndeamnă spre asemenea gânduri și îmi dau ghes să cred că nu ține de esența convertirii să renunți la luciditate, ci doar să știi, orice s-ar întâmpla pe plan evenimențial, să iubești”[54].
- ,,Părerea mea este că între Păltiniș și Rohia distanța este mai mică decât s-ar părea. La Păltiniș relația dintre om și Dumnezeu, criteriile sau mai bine zis farurile sunt: rațiunea și cercetarea. La Rohia predominante sunt credința și dragostea. Dar dacă stăm să judecăm cu nepărtinire, nu la suprafață și neatribuind substantivelor un soi de absolutism naiv, în ambele locuri și rațiunea și cercetarea se învrednicesc de fervoarea care sălășluiește în cuvintele credință și dragoste”[55].
1985
17 septembrie - ,,Mănăstirea Rohia, chinovia mea, e cea mai nouă din țară; a fost ctitorită de preotul satului Rohia, în urma unor vise-vedenii, în 1926. Nu e nici monument istoric, nici nu prezintă vreun interes osebit din punct de vedere artistic. E un soi de schit, modest, mic, frumos așezat pe un vârf de deal, nu prea departe de Valea Lăpușului. Se poate făli cu două catapetesme (lemn de stejar, foarte, foarte frumos sculptat), una în biserică, una în paraclis (aceasta mai ales). (...) În ’73, micuțul lăcaș era atunci cu totul neștiut și fermecător de pierdut în pădure, ca într-o poveste romantică germană. (Vai, nu mai e: a intrat în circuitul turistic, a devenit cunoscută, a crescut...)”[56].
1986
15 martie - ,,Un gând bun de la Rohia și cele mai bune urări de sănătate. Aici se fac mari lucrări de consolidare a terenului în jurul bisericii și se zugrăvește biserica. Mare tărăboi. Sunt prins și eu în programul încărcat al vieții de zi de zi, desfășurată sub semnul unei febrile activități”[57].
1987
25 august - ,,Mă simt acasă în amândouă locurile: și în București și la Rohia. Din ce în ce mai mult la Rohia”[58].
1988
3 martie - ,,Viața monahală nu-i deloc una de trândăvie și huzur. Sunt foarte activ și nu mai puțin stresat de lipsa de timp decât orice alt american cu a full time job! Sunt, după cum cred că știi, bibliotecarul mănăstirii, nu lipsesc de la slujbe, iau mereu parte la activitatea stranei, sunt lector din cărți sfinte la masa de la amiază (aici se zice gustare), nu lipsesc de la nici o miezonoptică (o consider slujba călugărească specifică) - și am și activitate literară...colaborez din când în când la câte o revistă și din nefericire – mai am și supărări cu sănătatea. Unde mai pui că merg pe 76 de ani și – vorba unui ieromonah de aici – moartea, părinte Nicolae, îmi zice, să știi că nu vine cu lăutari”[59].
8 august - ,,Constantin Noica a fost, totuși, un iubitor de singurătate. Să îndrăznesc a spune că, sociabil și eu cum mă aflu, îndrăgesc și eu singurătatea? Viața ne-a dat amândurora prilejul de a fi vreme mai îndelungată singuri cu noi înșine, departe de orice zgomot de fond. Aceasta probabil ne-a îndemnat – pe el să-și caute un adăpost la Păltiniș, iar pe mine unul la Rohia”[60].
1989
Într-un interviu luat cu câteva luni înainte de mutarea sa la cele sfinte, printre altele, vorbind despre Mănăstirea Rohia, ,,locul de pășune și de apă a odihnei” sufletului său, monahul Nicolae mărturisea: ,,N-am realizat (în viață, n.n.), vai mie, mare lucru. Mi-am disciplinat oarecum trupul și gândurile, am dat câteva dovezi de smerenie (fără însemnătate, însă nu zădarnice pentru un fost copil răsfățat ca mine), m-am și maturizat (mai bine mai târziu decât niciodată). Realizarea mea cea mare e că sunt creștin, sunt monah, sunt la Rohia. Gândul mi se îndreaptă din nou, cu drag, către Constantin Noica: lui îi datorează atât de mult nașterea mea de-a doua (botezul), și de-a treia (tunderea în monahism), sunt bibliotecarul mănăstirii, îmi este dat să mă pot ruga lui Hristos, să fiu fericit că o pot face. Et in Arcadia ego!”[61]. (s.n.)
Concluzii
Prin părțile Ardealului se vorbește și astăzi despre faptul că evreilor le erau dragi ,,cocoșeii”, acele monede de aur cu imaginea unui cocoș, bătute în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, la fel de mult ca și timbrele. Timbrele, nu neapărat pentru valoarea materialului, pentru că un petec de hârtie nu putea fi comparat cu aurul, cât mai ales pentru faptul că ocupau loc puțin acolo unde erau adăpostite, și, ca orice esențe prețioase, erau păstrate și pecetluite în recipiente sau cutii foarte mici. Monahul Nicolae Delarohia[62] și-a păstrat ,,esențele” pentru a parcurge vremi peste veacuri, nu prin aur sau prin valori materiale vremelnice, ci prin cuvinte. Și, totuși, pentru valoarea cuvintelor sale pline de putere, posteritatea i-a înveșnicit chipul pe o monedă de argint[63] pe care ținând-o în mână, nu vei ști niciodată care este aversul și care este reversul, Mănăstirea Rohia sau Nicolae Steinhardt, pentru că cele două chipuri-imagine și cele două destine s-au contopit până la confundare: când zici Mănăstirea Rohia zici Nicolae Steinhardt și când zici Nicolae Steinhardt zici Mănăstirea Rohia, cum, în baza aceluiași raționament, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria sau Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop se identifică cu mănăstirile unde au viețuit și s-au nevoit spre mântuirea sufletului lor.
Și noi ne putem astăzi întreba dacă la Mănăstirea Rohia ,,s-au schimbat multe” față de vremurile de altădată, într-un secol plin de convulsii sociale, politice, economice și religioase, scurs de la punerea pietrei de temelie. Pentru a înlesni un răspuns celui care își va pune o astfel de întrebare am așezat aici două cărți poștale din vremea în care copilăream și creșteam urcând dealul ce duce la biserica mănăstirii și unde, odată ajuns, deja îți găseai tihna, liniștea și adăstarea sufletească mult râvnită. Aceste imagini pot face comparația între ce era odată și ce este astăzi Mănăstirea Rohia, locul de unde mereu vor porni să păstorească peste sufletele românilor ortodocși din aceste ținuturi și să-i călăuzească ,,pe marea cea sărată a acestei vieți”, vrednici monahi, preoți, ierarhi sau simpli trăitori în duhul unei credințe curate, autentice, mângâietoare și mântuitoare pentru tot sufletul cel încercat. Locul căruia, deloc întâmplător, poetul Ioan Alexandru i-a închinat un imn ce zugrăvește în cuvinte alese atmosfera ,,mânăstireasco-maramureșană” așa după cum o numea Părintele Nicolae Delarohia, atmosferă în care, dintotdeauna și de-a pururi: ,,Întră-n lucrare Agnețul/ Toate cărările ard cât e anul liturgic/ Întrețin crugul mersului sacru al vremii/ De la obârșii prin aducerile-aminte/ Tronul Mielului cu șapte coarne între fluvii Pomul Vieții/ Praporii de nuntă acolo trag pe cărăruia strâmtă în nopți/ Împărăția la candelele Cuvinte”[64].
[1] Pr. Dorel MICHIȘ, Alecsiu Latiș – o viață de mărturisire, slujire și apostolat la Baia Mare, Editura Bibliotecii Județene ,,Petre Dulfu”, Baia Mare, 2024, p. 193.
[2] Datat în anul 1391 (pe prima pagină este înscris anul 6900 „de la facerea lumii”). Acest manuscris a fost descoperit în anul 1921 de către preotul Artemiu Anderco (1882-1932), în podul bisericii de lemn din Ieud, apoi predat Muzeului din Sighet și, de aici, ajungând la Academia Română. Considerată ca fiind cea mai veche tipăritură românească, „Codicele de la Ieud” datează și demonstrează preocupările legate de apariția, dezvoltarea și evoluția scrisului și a tipăritului pe aceste meleaguri. Acest lucru a fost posibil doar prin eforturile călugărilor și ale preoților cu pricepere și înclinație spre redactarea și punerea la dispoziție a cărților de cult sau a celor cu valoare istorică, pentru generațiile ce vor urma.
[3] Datat la anul 1630, a circulat în localitatea Rohia, cu însemnarea marginală ,,Proprietatea lui Ionaș”, sau ,,Proprietatea lui Ion Ciceu”; vezi Emilian Birdaș, Satul și Mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, județul Maramureș, Editura Diacon Coresi, București, 1994, p. 138.
[4]Grigore POSEA, Țara Lăpușului. Studiu Geomorfologic, Editura Științifică, București, 1962, p. 15.
[5] Emilian BIRDAȘ, Episcop al Albei Iulia, ,,Satul Rohia și Mănăstirea Sf. Ana din Maramureș. Străveche vatră românească de credință și cultură”, Îndrumător bisericesc, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Cluj-Napoca, 1980, p. 201.
[6] Document aflat în posesia P.S. Episcop Emilian de Alba Iulia, apud Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Biserica Românească din Nord-Vestul țării în timpul prigoanei hortyste, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 141.
[7] Vezi TIT BUD, Analele Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, Gherla, 1906; Vasile PAUL, Ioan Bușiția. Întâiul profesor al învățământului pedagogic din Maramureș, Marmația 4, Baia Mare, 1978, pp. 485-492.
[9] Gheorghe Andrei LATIȘ, File de istorie. Maramureș și Sătmar, vol. IV, Baia Mare, 1983, p. 15; manuscris aflat în posesia Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.
[10] Dr. Ion MATEIU, Școala noastră și războiul, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1915, p. 4.
[11] Ibidem, p. 7.
[12] Floare BUTIAN, Țara Lăpușului, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2004, p. 102.
[13] Emilian BIRDAȘ, Satul și Mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, județul Maramureș, Editura Diacon Coresi, București, 1994, p. 140.
[14] Vezi Pr. Dorel MICHIȘ, Baia Mare – file din istoria bisericească a ultimului secol, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2023, pp. 371-376.
[15] SJAN MM, Fond Protopopiatul Ortodox Cetatea de Piatră, fond. 142, inv. nr. 68 (1924-1947), dos. 424, fișe personale ale preoților, fila 14.
[16] Au căzut atunci secerați de gloanțe 24 de lăpușeni din cei 1500 de participanți la întrunirea din curtea școlii. Un număr de 60 de jandarmi maghiari înarmați cu două mitraliere au tras în mulțime și doar intervenția unor evrei din localitate a oprit masacrul. Printre cei morți s-a aflat și învățătorul Vasile Suciu din Dobric.
[17] Bisericile din satele Rohia, Boiereni, Târgu Lăpuș și Libotin constituie, în viziunea unui mare teolog, ,,baladele Țării Lăpușului”; vezi Pr. Nicolae Buda, ,,Baladele Țării Lăpușului”, în Îndrumător bisericesc, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Cluj-Napoca, 1982, pp. 233-234.
[18] Primul catehet, preot și protopop ortodox la Baia Mare, după Marea Unire; consilier administrativ și vicar eparhial al reînființatei Episcopii Ortodoxe a Maramureșului, cu sediul la Sighet; vezi Pr. Dorel MICHIȘ, Alecsiu Latiș – o viață de mărturisire, slujire și apostolat la Baia Mare, Editura Bibliotecii Județene ,,Petre Dulfu”, Baia Mare, 2024.
[19] Alecsiu LATIȘ, ,,Sfințirea bisericei din Rohia”, în Telegraful Român, Anul LV, Nr. 102, Sibiu, 22 sept/ 5 oct. 1907, pp. 421-422.
[20] Emilian BIRDAȘ, Satul și Mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, județul Maramureș..., p. 127.
[21] Într-un interviu dat cu o lună înainte de mutarea la cele veșnice, Pr. protopop Ioan Filip (1940-2022) îmi mărturisea: ,,Bunicii m-au iubit foarte mult, pentru că pe mine bunicii m-au crescut. Ei m-au crescut aproape de Mănăstirea Rohia. Zeci de ani mergeam acolo cu bunicii, de două ori pe an. Ducea bunicuʼ la mănăstire berbecul, cu căruța, și cereale, că era mare foamete și năcaz la Rohia. Eu eram mnicuț. Aveam 5 ani. Mi-au dat o straiță și în straiță un bolovan. Și urcam pă drumuʼ cela rău... Eu eram înapoia carului. Când oboseau vitele, eu puneam piatra la roată. Așa urcam!”; Pr. Dorel Michiș, Baia Mare – file din istoria bisericească a ultimului secol..., p. 425.
[22] Emilian BIRDAȘ, Satul și Mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, județul Maramureș..., p. 172.
[23] Renașterea, An IV, Nr. 35, Cluj, 29 august 1926, p. 2.
[24] Renașterea, Anul XXIV, Nr. 26-27, Cluj, 30 iunie 1946, p. 8.
[25] ,,Cum funcționează poșta în județul Someș”, în Renașterea, Anul VIII, Nr. 3, Cluj, 19 ianuarie 1930, p. 7.
[26] Articolele și predicile publicate de Nicolae Steinhardt în Mitropolia Banatului poartă semnătura: ,,Monahul Nicolae Delarohia”.
[27] Nicolas STEBBING, Purtătorii Duhului. Duhovnicie și duhovnici în Ortodoxia românească de azi, traducere de Pr. Dan Sandu, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 275.
[28] Nicolae STEINHARDT, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., Editura Humanitas, București, 2000, p. 73.
[29] Emilian BIRDAȘ, Satul și Mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, județul Maramureș..., p. 255.
[30] Emilian BIRDAȘ, Satul și Mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, județul Maramureș..., p. 210.
[31] Scrisoare adresată lui Virgil Nemoianu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență...,p. 291.
[32] Scrisoare adresată lui Ion Caraion, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 358.
[33] Scrisoare adresată lui Alexandru Ciorănescu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 432.
[34] Emilian BIRDAȘ, Satul și Mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, județul Maramureș..., p. 211.
[35] Scrisoare adresată lui Virgil Nemoianu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 310.
[36] Nicolae STEINHARDT, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., p. 246.
[37] Nicolae STEINHARDT, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., p. 255.
[38] Scrisoare adresată lui Virgil Nemoianu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 321.
[39] Scrisoare adresată lui Alexandru Ciorănescu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 454.
[40] Scrisoare adresată lui Eugene Jenney, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 235.
[41] Scrisoare adresată lui Eugene Jenney, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 236.
[42] Scrisoare adresată lui Virgil Nemoianu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 324.
[43] Nicolae STEINHARDT, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., p. 263.
[44] Scrisoare adresată lui Eugene Jenney, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 240; (tradus din engleză: un adăpost providențial pentru vârsta mea înaintată).
[45] Nicolae STEINHARDT, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., p. 273
[46] Virgil CIOMOȘ, ,,Postfață sau Despre curajul de a crede” în Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 418.
[47] Scrisoare adresată lui Alexandru Ciorănescu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 461.
[48] NICOLAE MONAHUL, ,,Vechi dar bune”, în Îndrumător bisericesc, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Cluj-Napoca, 1982, p. 211.
[49] Scrisoare adresată lui Eugene Jenney, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 242.
[50] Scrisoare adresată lui Eugene Jenney, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 244; Mă simt extraordinar aici ( fr.); M-a îndrumat cu har către acel loc (engl).
[51] Nicolae STEINHARDT, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 174.
[52] Nicolae STEINHARDT, Primejdia mărturisirii..., p. 61.
[53] Nicolae STEINHARDT, Primejdia mărturisirii..., p. 63.
[54] Nicolae STEINHARDT, Primejdia mărturisirii..., p. 65.
[55] Nicolae STEINHARDT, Primejdia mărturisirii..., p. 85.
[56] Scrisoare adresată lui Alexandru Ciorănescu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 472.
[57] Scrisoare adresată lui Emanoil Vidrașcu, în Nicolae STEINHARDT, Corespondență..., p. 279.
[58] Scrisoare adresată lui Nicolae Băciuț, în Nicolae STEINHARDT, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 306.
[59] Scrisoare adresată lui Virgil Nemoianu, în Nicolae Steinhardt în interviuri și corespondență. Caietele de la Rohia, III, Editura Helvetica, Baia Mare, 2001, pp. 142-143.
[60] Nicolae STEINHARDT, Cartea împărtășirii, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1995, p. 117.
[61] Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Vol. II, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, București, p. 697.
[62] Cel care l-a numit astfel a fost Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, publicându-i multe materiale în Revista ,,Mitropolia Banatului”, în perioada în care Nicolae Steinhardt își semna articolele critice, în țară și-n străinătate, sub pseudonimul ,,Nicolae Niculescu”. Vezi, Mitropolia Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, Anul XXXVII, septembrie-octombrie 1988, pp. 52-57.
[63] Emisiune monetară bătută în 500 de exemplare de Monetăria Băncii Naționale a României la 9 iulie 2012.
[64] IOAN ALEXANDRU ,,Rohia”, Imnele Maramureșului, Editura Cartea Românească, București, 1988, p. 186.





