Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 7 Februarie , 2020

Relația cu Securitatea și interviu cu Franz Țandără - Securist torționar (22 februarie 1930 - 2 mai 2004)

de Paul Antoniu

„Comunismul s-a construit cu mulți ca mine.” (Fr. Țandără)

„În lupta de clasă trebuiau lichidați în primul rând intelectualii.” (Idem)

 

„Domnule preot (către tata - P.A.) crede-mă ce-ți spun: Revoluțiile niciodată nu s-au făcut cu mănuși albe.” (d-l Horea Crișan, securist)
 

 

 

Cea mai consistentă parte din interviul (după partea de-nceput...) cu securistul-torționar Franz Țan­dără, am imprimat-o întâmplător de la un post de radio din provincie, mai pe la-nceputul acestui veac, dacă bine-mi aduc aminte; oricum caseta audio uneori îmi face pro­bleme (pe ici pe colo...) în timpul derulării, afectat fiind și semnalul audio. Cu recunoștință doresc să le mulțumesc redactorilor de la această prestigioasă revistă de cultură care, iată, nu mi-au respins (teamă mi-a fost...) acest subiect thriller-horror, cu un individ sadic, precum singur şi-a mărturisit schingiuirile, torturile inimaginabile, ba chiar și câteva omoruri ale unor „dușmani de clasă”, dar nu numai, ci și al propriu­lui tată lovit în cap cu toporul, executând astfel un ordin primit de la cei care i-au promis, după odioasa crimă, un strălucit viitor de securist-torționar, așa precum va reieși din cele mărturisite, cu seninătate, în interviul ce va fi publicat mai spre final, cu odiosul personaj.
Biografia acestui nemernic a fost o sursă de inspirație (precum se va vedea în Nota explicativă, de la finalul interviului...) pentru câțiva cineaști de mare valoare, dar și studiouri cinematografice internațio­nale de mare prestigiu care au realizat un film excepțional, de mare Artă, horror desigur. Dar despre toate acestea, la finalul interviului cu odiosul personaj Franz Țandără.
Mai întâi de toate, însă, doresc să se știe precum că subsemnatul, deși fiu de preot greco-catolic fiind, contacte în mod direct cu securitatea am avut prea puține, în acei ani cumpliți. Mai multe au avut doar scumpii mei părinți prigoniți, ani la rând, desigur pentru convingerile lor religioase.
Vizitele nocturne înspăimântătoare la casa noastră lovită-n uși cu bocancii, cu ferestrele de dinafară hârbuite pentru a stârni o spaimă groaznică în sufletele gazdelor, părinți și copii, ascunderea, de către nemernici, pe sub paturi, ale unor pistoale cu glonț pe țeavă, cu obligarea ulterioară (a mamei în primul rând, însărcinată în a 6-a lună, tata ascunzându-se pe sub ieslea vacilor din grajd) să semneze procesul verbal de găsire a periculosului obiect, răvășirea casei până-n colțișorul cel mai pitit, iar la urmă confiscarea unor valoroase cărți scoase cu brutalitate din rafturile cu capodopere. Și totuşi am reușit să le salvez pe câteva de la mistuirea în flăcări, precum mult îndrăgitele vo­lume de versuri „Stropi de rouă” și „Fabule” ale marelui poet (simpatizant legionar, cică...) Vasile Militaru, autorul, mai ales, al celebrelor poeme „A venit aseară mama” și „De câte ori mă duce gândul”, prima având următoarea dedicație, la pa­gina 35: „Se dedică dragului meu prieten G. ENESCU”. Marele compozitor văzându-și numele dedicat unor asemenea celebre versuri, de îndată le-a compus și muzica, ră­masă ne-ntrecută până-n ziua de azi, iar numele compozitorului, probabil încă necunoscut pentru mulți care o fredonează și azi cu stropi de rouă-n priviri. Cele două volume amintite, le-am legat împreună și le păstrez cu sfințenie, fiind moștenite de la tata, a cărui semnătură și data apariției volumelor (Ediția a III-a, 1944 - Ed. CARTEA ROMÂNEASCĂ) le pot citi când dorul m-apasă, pe prima pagină după copertă.
Se știa, pe-atunci, că șeful ăl mare al securiș­tilor de prin zona noastră, a fost colonelul Briceag, un evreu româ­nizat, cu chip și glas de satană, așa precum și eu l-am cunoscut, acasă la noi, în timpul perchezițiilor nocturne, când îl pândeam înspăi­mântat din patul în care abia ațipi­sem înainte de venirea lor.
Cam pe la jumătatea deceniului al 6-lea, când soarele se ivea cât de cât mai strălucitor de sub norii socialismului, am auzit că Briceag bestialul a fost găsit într-un șanț, cu capul zdrobit, ucis cu pietre. O lapidare pe deplin meritată, după spusele tuturor celor care i-au cunoscut faptele și viața de fiară sălbatică... Recunosc că divagația m-a luat cu asalt, iar o împotrivire nu mi-a fost posibilă. Poate că, totuși, cuiva, i-ar fi de folos. Mai știi???
Și mai trebuie să recunosc faptul că foarte greu îmi vine să mă întorc la odiosul torționar Țandără, mai ales că în viața de toate zilele am trăit momente și mai altfel decât dacă
l-aș fi cunoscut personal pe acest personaj-monstru și fără pereche, în toată literatura universală de groază. Pe un confrate-securist al acestui criminal, unul care mi-a rămas mie, dar și iubitului meu părinte, în amin­tiri de neșters, l-am cunoscut pe târnațul casei părintești, când venise pe la noi într-o vizită de lucru, mai ales că era o zi de duminică, taman cea mai potrivită pentru o perche­ziție la sânge, în casa unui preot considerat un dușman al poporului, de către mulți colegi ai tov.-ului căpitan HOREA CRIȘAN, căci așa-l che­ma, fiind cu serviciu și pe la noi, prin Sălaj.
După Sf. Liturghie duminicală, oficiată ani la rând, de către tata, în capeluța clandestină, apare, dragul de el, pe treptele dinspre curte, salutându-și respectuos necunoscutul oaspete, cu care eu stăteam de vorbă lejer, afară, pe o băncuță însorită. Tovarășul i-a răspuns poli­ti­cos gazdei la salut, după care, oficios ce-i drept, i-a arătat „to­va­ră­șului” preot un ordin de percheziție la adresa, la ora și-n ziua respectivă. Tata, fără comentarii l-a poftit
să-și facă datoria. Totul a durat în jur de opt ore, după care tata, bună gazdă, deși văduv de niște ani mulți și triști ca-n prima zi, simțindu-ne flămânzi, la marea repezeală ne-a pregătit o papară din destule ouă pentru toți, cu o salată de roșii (porodici, ca pe la noi...) din grădinuța din fața casei, prescură și vin sfințit de pe Sf. altar, dacă distinsul oaspete nu va avea nimic de obiectat. Și n-a avut! Din repertoriul de pe banda de magnetofon expus la vedere, a preferat să asculte, de la-nceput până la final, opera AIDA de G. Verdi, pe care a murmurat-o, în timpul audiției, până la final, solicitându-mi un bis pentru Tabloul Triumfal pe care l-a ascultat cu gura-nchisă și dinții strânși.
Ora despărțirii s-a lăsat cu o umbră de regret peste ambele părți. La poartă a avut loc un scurt dialog explicativ: „Spuneți-mi și mie, domnule Crișan, de fapt,
ce-ați căutat în casa noastră, mai bine de opt ore?”. „Domnule preot, te rog să mă crezi ce-ți spun eu acum: revoluțiile niciodată nu s-au făcut cu mănuși albe. Vă mulțumesc pentru primire și să rămâneți cu bine. Te salut tinere, mă bucur de cunoștință și-ți mulțumesc din suflet pentru Aida. Să ne revedem sănătoși”. Agale, mașina a luat-o din loc, iar noi, tovarășilor din mașină, le-am făcut tai-tai cu mâinile amândouă.
Anii au trecut ca vântul și ca gândul, până le nesperata noastră revedere, la Baia Mare: eu la Teatrul Municipal, iar dumnealui, d-l Crișan, la Poliția Municipală. Ne-am promis, la despărțirea din Centrul Vechi unde ne-am regăsit, revederi cât mai dese, fie la Teatru (i-am promis invitații, în primul rând, la toate premierele cu mine pe afiș), sau la... o cafea. Și ne-am ținut de cuvânt! De fiecare dată mă întreba de tata și-i transmitea, prin mine, fericire și multă sănătate.
Într-o zi când i-am spus că bunul meu părinte plutește prin pulberea de stele, profund emoționat m-a rugat să-i aprind o lumânare pe mormânt, și din partea dânsului.
I-am promis și m-am ținut mereu de cuvânt. Apoi s-a ivit între noi o îngrijorătoare absență, mai ales a domniei sale, până-ntr-o zi de toamnă târzie când, în ziarul local, i-am citit, cu mare tristețe și mirare, numele pe o pagină dedicată celor duși de pe această lume. Aceasta a fost, pe scurt, povestea unui securist, bun prieten - în toate vremurile! - al familiei Pr. Greco - Catolic, Paul Augustin din Letca Sălajului.
În cele ce urmează simt o nevoie aprigă să mă-ntorc la primii ani ai adolescenței când, năzdrăvanul din mine, la modul inconștient, a ținut neapărat să ajungă și-n lumea securiștilor pentru a-i cu–noaște cu adevărat, printr-o relaționare directă, și nu din spusele altora, chiar al părinților.
Ocazia mi s-a ivit într-o vară când, cu încă vreo trei năzdrăvani de pe ulița noastră, pe furiș și cu grăbire am urcat un deluț spre un sat vecin unde se zvonise că-n livada cu meri și nuci a unui chiabur se văd, pe deasupra lor plutind, la mică înălţime, cete de... îngeri, ba chiar și alte personaje biblice, bănuite doar (sau total necunoscute), spre disperarea chiaburului care se simțea deja cu securiștii-n pragul casei, sau chiar cotrobăind prin livada-i, și așa părăduită de către pelerinii (?) sosiți de prin satele vecine, cu gândul curat să se închine la arătările, cu care lumea îngenunchiată, vorbea căzută-n extaz. Nenea chiabur le-a și făcut o scurtă vizită pentru a-i ruga pe credincioși să-i lase și lui câteva nuci și mere, măcar de gust, pentru nepoți. Unii dintre pelerini, ştiindu-mă fecior de preot, au venit direct la mine să mă întrebe dacă am văzut și eu pe cer ce au văzut și dumnealor. Am tras o minciună răs­punzând cu un DA hotărât, căci eu fecior de popă trebuia să fiu primul care să aibă o asemenea revelație.
Spre apusul soarelui, umbla vorba printre credincioși că a doua zi, cam pe la răsărit, o să apară printre pomi, însăși Maica Domnului rostind, pentru cei prezenți, un mesaj de mare interes, privitor la soarta nației noastre, cumplit lovită de necredință.
Odată cu lăsarea nopții peste livadă, pelerinii, cu toții și-au încropit un așternut din iarbă și frunze, pentru câteva ceasuri de odihnă până la răsăritul soarelui de-a doua zi. Eu, în schimb, am acceptat bucuros invitația lui nenea chiabur, care m-a poftit să dorm acasă la dumnealui, știindu-mă cine și de-al cui sunt. Acasă m-a sfătuit cu insistență să nu mai trec a doua zi de dimineață prin livadă pentru că securiștii vor fi acolo în zorii zilei și vor înconjura grădina cu un scop ușor de ghicit.
A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, eu năzdrăvanul eram printre cei adormiți încă. Uluit am fost însă când pe o cărăruie mai lăturalnică l-am văzut pe tata care-mi făcea semn, cu disperare, să-l urmez. În timp ce-l rugam, aproape plângând, să rămână și dumnealui să vedem împreună ce se va întâmpla odată cu răsăritul soarelui, numai ce auzim pe drumeagul ce urca spre noi, claxoane şi motoare turate la maximum, iar pe lângă ele soldați înarmați și gâfâind urcau spre noi, în doar câteva minute înconjurând grădina cu noi cu tot. Tata cu disperare m-a strâns la piept pentru ca nu cumva să fac vreun pas greșit. Urgent, sub un pom, to­varășii au pus o masă și trei scaune, grabnic fiind ocupate de către niște tovarăși în uniforme, cu câte un dosar sub braț fiecare. Înaintea mesei și a dânșilor ni s-a ordonat să ne așezăm pe două rânduri și să așteptăm cuminți să fim chemați la raport.
Totul s-a desfășurat la repezeală. În funcție de cele declarate cu Da sau Nu și iscălitura pe un formular, am fost poftiți unii să ne așezăm sub un măr și alții sub un nuc. Tata și cu mine am fost poftiți la umbra mărului. La final, toți cei de sub măr am fost urcați, fără vreo explicație, într-un ca­mion cu prelata sfârtecată, și pe drumeagul forestier am pornit-o spre sediul securității din Jibou (Sălaj), capitala de raion.
Trecând, în mare viteză, pe lângă casa noastră, pe podeț, și eu și tata am văzut-o pe mama plângând dispe­rată că nu ne-a văzut sub prelata flendurită.
La sediu am fost aliniați în curte, tot cam la trei metri distanță unul de celălalt, cu fața spre un zid înalt de beton, cu interzicerea de-a comunica între noi nici măcar cu coada ochiului.
O leliucă, bine trecută de prima tinerețe, a călcat pe bec, cum se spune, și pe loc soldatul pus să ne păzească i-a zis-o strigat: „Ține-ți gura, tu vătuie (capră bătrână - P.A.), că de nu mă c... în ea!”.
Mai pe-nserat am fost „cazați” cu toții într-un garaj destul de încă­pător, plin cu anvelope de diferite mărimi, pe care le-am folosit ca perne pe care să tragem, peste noapte, un puiuț de somn. Pe o anvelopă, mai de tractor probabil, și-au găsit locul de ațipire doi mai tinerei, nu înainte de câteva șoapte de iubire rostite ademenitor, dim­preună cu niscaiva planuri pentru viitorul apropiat de după eliberare. Pe toate, invidios, le-am auzit, cuvânt cu cuvânt, până după miezul nopții, fata fiind ceva mai guralivă.
A doua zi am primit o singură dată de mâncare, fiecare cu gamela pe genunchi. Târziu, în seara urmă­toare, pe rând fiecare, am fost conduși în biroul șefului cel mare, pentru a primi severe indicații ce trebuiau respectate după eliberare. Printre altele ni s-a recomandat, cu amenințare, să ținem în mare secret toate cele văzute, sau chiar pățite în perioada respectivă.

Tata a fost chemat cu mult înaintea mea, iar eu, după răsărit am luat-o spre gară, la trenul de dimineață. Am adormit atât de profund în vagon încât m-am trezit în gara următoare, de unde am luat-o, pe jos, printre șine, spre casă, unde, părinților disperați, nu mult le-ar mai fi trebuit să mă dea dispărut. Ne-am reîntâlnit fericiți și foarte tăcuți totodată, ordinul primit la plecare trebuia respectat cu stric­tețe, căci altfel...

„Unii veneau începuți...și noi îi terminam. Îi terminam prin diferite metode. Bătut la testicule. Era cea mai cruntă bătaie. Era o satisfacție pentru noi să-i batem la testicule. O femeie ne-a învățat. Se zice că ea îi bătea cu creionul, dar eu îi băteam cu o nuielușă până leșinau. Că majoritatea mureau. Era o plăcere de a tortura. Era o distracție. Nu pot să mă dau înapoi. Nu pot să mă zic că mă pocăiesc, nu pot să zic Doamne iartă-mă”.
(Franz Țandără, într-un interviu Antena 3)

 

(Va urma)