Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 11 Septembrie , 2015

Răscoala de la Tatar Bunar

de Ioan Botis

Răscoala de la Tatar Bunar a fost o revoltă ţărănească armată, de inspiraţie sovietică, care a avut loc între zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localităţii Tatar Bunar (sau Tatarbunar) din Bugeac, Basarabia de Sud, care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odessa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluţionar prosovietic, care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană şi sfârşitul presupusei „ocupaţii româneşti în Basarabia”. 

 

După primul război mondial, relaţiile dintre România şi URSS au devenit încordate. Printre motivele care au stat la baza acestora s-a aflat faptul că statul sovietic nu recunoştea actul Unirii Basarabiei cu România. În decembrie 1923, a avut loc Conferinţa a VI-a a Federaţiei Comuniste Balcanice, în care s-a adoptat o rezoluţie prin care se condamna ceea ce a fost numit caracterul expansionist al României. Statului român i se reproşa că în 1918, profitând de slăbiciunea Rusiei, a anexat „mari părţi ale altor popoare”.

Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenţii Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului. Mai târziu, în acelaşi an, a fost înfiinţată Republica Socialistă Societică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene. Localitatea Tatar Bunar şi împrejurimile erau zone cu o populaţie românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate.

 

Autorităţile Regatului României au privit acest eveniment ca pe o acţiune teroristă iniţiată şi sprijinită de Uniunea Sovietică, care încerca să destabilizeze situaţia din ţară şi pregătea o incursiune a Armatei Roşii în România, cu scopul de a ocupa Basarabia. Incidentul a fost pus în legătură cu planul Cominternului cu privire la România, conceput de Federaţia Comunistă Balcanică şi liderul comunist bulgar Vasil Kolarov (secretar general al Cominternului în 1922-1924) la mijlocul anului 1924, implicând o acţiune simultană a trupelor sovietice şi a organizaţiilor comuniste de pe teritoriul Basarabiei.

 

În martie 1924, au început la Viena negocieri diplomatice româno-sovietice pentru detensionarea relaţiilor bilaterale. Statul român nu recunoştea URSS şi nu avea relaţii diplomatice cu acest stat. Încă de la început, delegaţia sovietică a pus în discuţie problema Basarabiei, teritoriu care fusese anexat de Imperiul ţarist în 1812, transformat în gubernie, şi care se unise în 1918 cu România. Diplomatul sovietic Maxim Litvinov a prezentat guvernului român, condus de Ion I.C.Brătianu, un plan de desfăşurare a unui plebiscit în Basarabia.

La 2 aprilie 1924, delegaţia română a respins propunerea sovietică de a organiza un plebiscit în Basarabia şi a întrerupt negocierile cu Uniunea Sovietică.

Ca ripostă la întreruperea negocierilor, la 6 aprilie 1924, la Moscova, adjunctul lui Litvinov a făcut corespondentului ziarului Pravda următoarea declaraţie: „Până la desfăşurarea unui referendum, vom considera Basarabia ca parte integrantă a Ucrainei şi a Uniunii Sovietice”. La 28 iulie 1924, Partidul Comunist din România a fost scos în afara legii printr-un decret emis de regele României.

 

La 8 august 1924, Vasili Kolarov şi alţii au conceput un plan pentru desfăşurarea unei revoluţii comuniste în România, în urma căreia Basarabia să fie anexată de URSS. Autorii planului se bazau pe faptul că ţăranii basarabeni erau nemulţumiţi de politica agricolă a guvernului român, în special de reforma agrară din 1921.

Situaţia ţăranilor se agravase ca urmare a secetei din vara anului 1924, care a cauzat foamete în sudul Basarabiei.

În vara anului 1924 au avut loc primele acţiuni de pregătire a declanşării rebeliunii. La 2 iunie 1924, un grup de oameni înarmaţi a încercat să traverseze Nistrul într-o luntre şi să debarce pe malul drept. Grănicerii români au somat grupul să se oprească, dar intruşii au deschis focul. În apărarea celor care încercau să intre fraudulos în România au intervenit grănicerii sovietici care au deschis focul asupra malului românesc. Conform rapoartelor grănicerilor, unele grupuri înarmate ar fi reuşit să treacă Nistrul fără să fie observate.

Andrei Kliuşnikov, comisar politic sovietic, cunoscut sub pseudonimul Nenin, a desfăşurat o acţiune de înfiinţare a unor comitete revoluţionare bolşevice în judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă din Bugeac. Au fost răspândite materiale propagandistice (broşuri şi manifeste revoluţionare) care denunţau ocupaţia românească a Basarabiei şi chemau la unitatea populaţiei basarabene pentru proclamarea unei republici sovietice.

 

S-a format un Comitet Revoluţionar, compus din Andrei Kliuşnikov, Iustin Batişcev, Nikita Lisovoi, Ivan Bejan (zis Kolţov), Leonte Ţurcan, Grigori Cernenko şi Andrei Staţenko. Comitetul urma să declanşeze la Tatar Bunar o revoltă armată împotriva autorităţilor române, cu sprijinul organizaţiilor comuniste din Basarabia. Conducătorii operaţiunii sperau ca întreaga populaţie din Basarabia să se răscoale împotriva armatei române şi că mişcarea revoluţionară va cuprinde întreaga Basarabie.

 

La 12 septembrie 1924, un grup de 27 de persoane mascate a trecut Nistrul şi a ocupat localitatea Nicolaievka din judeţul Ismail. Rebelii au tăiat firele telefonice şi telegrafice, apoi au intrat cu forţa în primărie, unde i-au ucis pe primar, pe soţia acestuia şi pe jandarm. De asemenea, i-au jefuit pe ţărani de alimente.

 

La 15 septembrie 1924, în casa lui Chirilă Nazarenko din Tatar Bunar a avut loc o adunare a comitetului revoluţionar bolşevic, cu care prilej Nenin a întocmit planul atacului ce urma să fie declanşat în acea seară asupra comunei Tatar Bunar, precum şi planurile de desfăşurare a revoluţiei în alte sate sud-basarabene. În aceeaşi seară, conducătorii insurgenţi din Tatar Bunar, Nilita Lisovoi şi Iustin Batişcev, i-au adunat pe membrii comitetelor revoluţionare la casa lui Chirilă Nazarenko, unde se afla Nenin, pentru a fi înarmaţi şi repartizaţi pe grupe, în scopul de a începe atacul în comuna Tatar Bunar.

 

În noaptea de 15/16 septembrie 1924, rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind tăiate firele telefonice, instalate santinele la toate intrările şi ieşirile comunei, precum şi pe străzile principale şi arborate drapele roşii. Un grup condus de Grigori Cernenbod a atacat postul de jandarmi şi i-a omorât pe comandant şi pe cei doi soldaţi.

Nenin le-a comunicat autorităţilor din sat (primarul, perceptorul, notarul, dirigintele oficiului poştal şi toţi funcţionarii) că este revoluţie, iar Basarabia s-a proclamat „republică moldovenească sovietică”.

 

Sătenii au fost convocaţi la sediul primăriei, unde Nenin a ţinut un discurs în care afirma că în Basarabia se instalase puterea sovietică şi că localitatea nu mai aparţinea României. El le-a comunicat sătenilor că Armata Roşie a intrat în Basarabia pentru a alunga armatele române şi le-a cerut să se înarmeze şi să lupte contra armatelor române. 

Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 şi 17 septembrie, artileria sovietică din Oviodopol, pe malul stâng al Nistrului, a efectuat manevre militare de tragere. Bande de agitatori bolşevici de câte 20-30 de persoane au preluat conducerea şi în satele Cişmele, Achmanghit, Neruşani, Mihăileni şi Galileşti din sudul Basarabiei, intimidând restul populaţiei.

Rebelii au creat autorităţi sovietice – comitete revoluţionare, unităţi de miliţie populară şi Gărzile Roşii. Numărul persoanelor răsculate s-a ridicat la 4.000-6.000 de persoane.

Răsculaţii proveneau din etniile ucraineană, rusă, bulgară şi găgăuză. Rebeliunea nu a fost susţinută de ţăranii români din Basarabia şi nici de germanii din zonă.

Comandantul român al postului de jandarmi din Achmanghit a reuşit să fugă în satul Sărata, unde a strâns un grup de 40 de voluntari de etnie germană. În dimineaţa zilei de 16 septembrie, voluntarii au deschis focul asupra rebelilor conduşi de Ivan Bejan şi au luptat câteva ore până când comuniştii au auzit că se apropia armata şi s-au retras spre Tatar Bunar.

 

Pentru înăbuşirea rebeliunii, guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române şi o unitate de marină. Primele unităţi militare de la Cetatea Albă au ajuns în zonă în seara zilei de 16 septembrie 1924 şi s-au luptat cu rebelii la podul dintre Tatar Bunar şi Achmanghit, împuşcându-l mortal pe Ivan Bejan (Kolţov). Între timp, Nenin s-a dus la Cişmele, unde avea ascunse arme şi muniţii la Andrei Stanţenco, unul dintre liderii revoltei. Rebelii de acolo se luptau cu armata română care venea dinspre vest.

În dimineaţa zilei de 17, Nenin a decis să se retragă la Tatar Bunar. Luptele au continuat în jurul comunei toată ziua, iar spre seară, Nenin a dat ordin trupelor sale (care numărau aproximativ 200 de oameni) să se retragă la sud spre satul Neruşai, unde urmau să fie sprijiniţi de Leonte Ţurcan, care dispunea de un stoc mare de arme ascunse.

 

În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt Tatar Bunarul, centrul răscoalei, supunând localitatea unui atac de artilerie. Nereuşind să ţină piept armatei, Nenin a renunţat la luptă şi a ordonat rebelilor retragerea spre Gagileşti, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră într-un punct numit Volcioc. Pe drum, trupele rebelilor au fost atacate de o patrulă de frontieră compusă din 20 de soldaţi, care s-a luptat cu insurgenţii, până li s-a terminat muniţia, după care au fost capturaţi şi dezarmaţi. Ulterior, rebelii au fost ajunşi de un detaşament mai mare de soldaţi, s-a luptat cu ei, dar nu au reuşit să reziste. Armata a reuşit să captureze 120 de rebeli.

 

În acelaşi timp, liderii revoltei, Nenin şi Iustin Batişcev, au fugit cu un automobil, pe care l-au abandonat dincolo de Galileşti. Cei doi s-au ascuns într-o porumbişte, dar Batişcev l-a părăsit pe Nenin în timp ce acesta dormea, luând cu el şi cei 200.000 de lei jefuiţi de la oamenii din Tatar Bunar. A fost capturat ulterior de armată. După ce s-a trezit singur şi a observat lipsa banilor, Nenin a fugit spre mlaştinile sărate de pe malul mării, dar la 19 septembrie a fost surprins de un jandarm care l-a împuşcat mortal.

 

La 19 septembrie, după trei zile de lupte în care au murit sute de rebeli (potrivit unor surse peste 3.000) şi au fost arestaţi 489 (287 dintre aceştia fiind judecaţi), Kliuşnikov şi alţi lideri ai rebelilor au fost ucişi în timpul luptelor cu trupele româneşti, revolta a fost înăbuşită. După alte patru zile, au fost stinse şi celelalte focare ale revoltei.

În perioada 24 august – 2 decembrie 1925, timp de mai bine de trei luni, s-a desfăşurat la Chişinău procesul participanţilor la revolta armată de la Tatar Bunar (supranumit de presă „Procesul celor 500”). Dosarul conţinea aproximativ 70.000 de pagini, iar verdictul 180. În cursul procesului au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care 287 au fost inculpate. Avocatul apărării a fost M.Costa-Foru.

După finalizarea procesului, majoritatea celor arestaţi au fost achitaţi de instanţă. Un număr de 85 de rebeli au fost condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea: majoritatea la pedepse între 6 luni şi 6 ani, doi la 15 ani de muncă silnică şi Iustin Batişcev la muncă silnică pe viaţă. Dintre cei 85 de condamnaţi, niciunul nu era român. În acest proces s-a intenţionat demonstrarea faptului că răscoala de la Tatar Bunar a fost organizată de URSS.

 

Procesul a atras reacţia vehementă a propagandei sovietice, precum şi atenţia opiniei publice internaţionale. În apărarea inculpaţilor s-au pronunţat personalităţi ale ştiinţei şi culturii, ca Romain Rolland, Maxim Gorki, Albert Einstein, George Bernard Shaw, Louis Aragon sau Thomas Mann. În noiembrie 1925 a sosit la Chişinău o delegaţie vest-europeană, condusă de Henri Barbusse, scriitor francez de convingeri comuniste, care a asistat la proces. În 1926, Barbusse a scris cartea „Călăii”, în care îşi descrie experienţa participării la „Procesul celor 500”.

 

Cu toate acestea, grupurile socialiste din România au condamnat rebeliunea. Liderul Federaţiei Socialiste, Ilie Moscovici, scria în 1925 următoarele: „La Tatar Bunar au fost implicaţi agenţi provocatori ai Internaţionalei a III-a, care, jucându-se cu vieţile ţăranilor basarabeni, au vrut să dovedească Europei că basarabenii sunt în favoarea inexistenţei şi ridicolei republici moldoveneşti. Nişte ţărani din câteva comune izolate nu au putut alunga jandarmii (...) câţiva agenţi provocatori asigurându-i că revoluţia a început în toată Basarabia sau că armatele sovietice au pătruns sau erau pe cale să intre”.

 

Rebeliunea de la Tatar Bunar a fost în esenţă exemplul cel mai frapant al unui raid comunist, organizat din afară şi nu o revoluţie locală împotriva condiţiilor intolerabile cauzate de asuprirea românească, aşa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate ţările. Ca urmare a eşecului tentativei de lovitură de stat din Basarabia, conducerea URSS a hotărât, la 12 octombrie 1924, înfiinţarea pe malul stâng al Nistrului a unui stat artificial numit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala în oraşul Balta. Noua republică autonomă făcea parte din RSS Ucraineană şi avea 210 km lungime şi 95 km lăţime.