Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Duminică , 28 Iulie , 2019

Proiectul Aurul, 5000 discuri de vinil, 9000 casete, o colecţie incredibilă

de Nicolae Teremtus

Ce legătură poate exista între uzina Aurul, muzica clasică, jazz, blues, flori de mină şi discuri de vinil? În aparenţă, nimic. În lumea reală este un specialist băimărean care este un numitor comun pentru toate aceste preocupări. Florentin Stan e specialistul băimărean care are una dintre cele mai mari colecţii de discuri de vinil, peste 5000. Dar el este şi specialistul băimărean care a lucrat la proiectul Aurul. A umblat în lumea întreagă, a făcut scufundări în mările şi oceanele lumii, a stat în Bucureşti pe o stradă cu fraţii Ursulescu, Florian Pitiş, Dan Nuţu, colecţionari de muzică din categoria greilor! Stan este un personaj, un tip activ ce lucrează de peste 60 de ani. Are un câine de vânătoare care se foloseşte la vânătoarea leilor!

 

Nicolae TEREMTUŞ

}l cunoaştem de mulţi ani pe Stan, ştiam că a avut un aport la proiectarea „fa­bricii de aur” şi ne propusesem să facem un material cu el, pe tema Aurul. Dar anii au trecut şi materialul a rămas nescris. Între timp l-am descoperit pe Stan ca un mare iubitor de mu­zică, cu o colecţie impresionantă de discuri de vinil, de casete, dvd-uri, benzi de magnetofon. Şi am mai discutat despre muzica de acum sau despre cea de mai demult.
Periodic înregistram bucăţi, piese care ne făceau ziua mai fru­moasă, în maşină, la redacţie sau acasă. Aşa am aflat de colecţia lui de discuri. Pe atunci avea vreo 3000. Nu demult, ne-am întâlnit şi ne-a spus că a ajuns la cota 5000 discuri de vinil şi vreo 9000 de CD-uri. Muzică clasică, jazz, rock, blues, rarităţi şi apariţii în serie mică. Ce mai, o nebunie! Cine mai colecţionează discuri de vinil? Nimeni, eram tentaţi să spunem. Greşit! În Baia Mare, Florentin Stan este un mare colecţionar de muzică. Şi cum a ajuns la cota 5000 discuri de vinil am decis să facem un text cu inginerul care colecţionează mu­zică şi multe altele. Într-o lume nebună, Stan este o oază de linişte, normalitate, în care mu­zica bună se întâlneşte cu plăce­rea de a asculta.

Într-o după-masă am ajuns la el acasă. Era cald, soarele ardea nemilos, iar căţelul lui era tolănit pe pajiştea casei. Ne-a privit plictisit şi s-a întrebat, probabil, ce căutăm la poarta casei. Apoi, şi-a adus aminte de îndatoririle lui şi a lătrat de câteva ori. Necon­vingător! Stan a ieşit din casă, uşor adus de spate, şi l-a trimis la căsuţa lui. Am intrat şi am luat loc pe terasa casei. A urmat mai bine de o oră de discuţii despre muzică, co­lecţionari şi despre proiectul Aurul. Am început cu „fabrica de aur”.
      
„Primul lucru important e că s-a oprit! Mai este de lucru mult şi bine. Iazul de la flotaţia centrală, iazu­rile… Cum am ajuns să lucrez la proiectul Aurul?
Am fost şef de şantier şi apoi director la TCI, la partea de instalaţii-montaj.
Pot spune că orice instalaţie mare, pe linie de instalaţii-montaj, am făcut-o eu. Lucrări câştigate ori prin licitaţii, ori prin încredinţare directă. De ce?
Pentru că avem baza materială şi mai ales umană pentru lucrări pretenţioase.
Am făcut, de exemplu, la Combinatul Phoenix, peste 75% din instalaţiile de acolo.
Revenind la Aurul, am fost singurul care am putut să fac acest proiect, şi l-am făcut, l-am executat. Proiectul a fost adus de australieni!
A fost o lucrare grea, realizată cu mari eforturi, multe sacrificii, la partea de sus a pretenţiilor. Bani, nu prea… dar…
Această uzină, după ce a fost terminată, reprezenta o producţie de aur din nimic! Concura cu minele, ca producţie, dar care folosea o resursă nenominalizată. Iar ca teh­nologie a fost o uzină bună, mai sunt câteva prin lume care folosesc cu mult succes resturile, reziduurile (iazurile de steril n.red.).
Accidentul de la Aurul a avut loc datorită superficialităţii australienilor. Nu din cauza noastră. Ei au fost scuturaţi, atenţionaţi că s-ar putea întâmpla ceva. Degeaba. Au considerat «că merge şi aşa». Zicala care a nenorocit poporul român. Ei au preluat rapid! Iar ce s-a întâmplat după accidentul din 2000 a fost anti-românesc până la Dumnezeu!
Un exemplu simplu, cianura, «agentul rău», în 24 de ore se neutra­lizează, iar atunci, ar fi ajuns la Tulcea. Prefectul de Tulcea spunea că la el au murit peşti, dar până acolo nu a fost nimic. Deci a fost clar că, eventual, a fost un avânt tineresc al braconierilor, pe acolo. Toţi au încercat să ciupească! Ungurii…! A fost distractiv cu grămez­ile alea de peşti, de la ei. Ăia erau crapi de crescătorie, se vedea de dincolo de avion! În concluzie, au fost exagerări în scopuri rău voitoare, încercând să fie profitabile. O mană cerească. Hai să-i… pe proştii ăştia!
Apoi, nu s-a mai lucrat, li s-au interzis. Nu mai aveau voie să lucreze din raţiuni superioare!”, a spus Stan, specialistul care a lucrat la pro­iectarea „fabricii de aur”.

L-am întrebat pe Florentin Stan de ce nu a mai repornit uzina după momentul 2000 şi dacă cruciada eco­logistă împotriva ei a fost corectă?
Specialistul băimărean a spus că a fost o mare prostie.

„A fost o tâmpenie! Păi, povestea cu uzina mobilă, demontabilă, şi mutarea ei în altă parte, o altă prostie. Uzina asta nu produce poluare. S-a întâmplat ce s-a întâmplat din cauza prostiei unor cetăţeni, nu din cauza tehnologiei. Ştiu ce ştiu! Eu le-am oferit sprijinul logistic celor din Australia, atunci când au proiectat-o, dar proiectul a fost al lor. Probabil s-a ciupit de ici-colo şi a ieşit ce a ieşit. În rest, eu nu am avut treabă cu firmă”, a spus Stan.

El a confirmat că atunci când a început construcţia uzinei pe terenul respectiv nu erau casele care sunt acum. Era o parte a oraşului care nu avea zonă locuită acolo. „Toate astea au fost prostii. Că cianură, că pericol. Aiurea! Prostii! A fost o tehnologie care a înglobat în ea tot ce a fost nou pentru a proteja, pentru a nu ieşi, a nu face rău. Iazul a crăpat, a avut o problemă, nu ştiu, eu nu am lucrat la iaz. Însă ştiu istoria, eram pe acolo. Am fost anunţaţi că va crăpa, că e prea multă apă. Nimeni nu a făcut nimic. Şi s-a dus totul! Asta e părerea mea şi nu o poate schimba nimeni!”, a mai spus specialistul băimărean.

De la cianură am trecut lin la muzică şi impresionanta colecţie de 5000 de discuri de vinil.
„Am fost inginer, o formulare corectă, şi am în cartea de muncă 61 de ani lucraţi. Am fost un inginer de execuţie, nu am fost un mare teoretician, dar când am primit un proiect am lucrat bine şi repede. Dar pa­siunea mea pentru muzică nu a fost alimentată datorită plecărilor mele peste hotare, deşi şi de acolo îmi mai aduceam muzică. Nu! Pasiunea a fost alimentată aici, în ţară. Am locuit în Bucureşti, zona Obor, Calea Moşilor intersecţia cu Ardelenii. Într-o parte a străzii stăteam eu, în partea cealaltă, la intersecţia cu linia 17 stătea familia Ursulescu, fraţii. Şi Florinel şi Tavi. Şi mai erau nume ilustre în zonă, Florian Pitiş, Dan Nuţu, oameni care aveau colecţii serioase de muzică şi ştiau ce se cântă… Eu am început cu muzica… aveam 15-16 ani, încercam să înţeleg cât de cât… Eram un curier, unul care ducea dintr-o parte în alta muzică şi mi se permitea să îmi înregistrez ce duceam. Atunci nu am înţeles prea bine ce făceam şi cât de important era. Mai erau vreo doi ca şi mine, dar erau greu de procurat, eram împărţiţi. Discurile veneau destul de rar. De fapt, nu era rar, dar exista această idiosincrasie faţă de tot ce venea de afară. Se spunea că totul era prost. Nu era aşa. Totul era bun! Ei, cu rock-ul lor; noi, cu ale noastre! Dar nu trebuiau amestecate şi comparate.
Îmi aduc aminte de un ceai la care m-am dus într-o seară. Cel care mă invitase avea un disc cu Jerry Lee Lewis, un disc de care auzise că ar fi apărut. I l-am cerut să merg să îl trag pe bandă. Nu a vrut, să nu îl zgârii. După mai multe rugăminţi mi l-a dat. Am fugit acasă, l-am copiat şi l-am adus înapoi. Am şi acum înregistrarea, pe undeva. Se apropiase momentul culminant. Urma să fie pus discul vedetă al serii şi pentru care venise toată lumea. Amicul meu a pus discul pe pat şi a făcut prepa­rativele finale. A adus-o în faţă şi pe prietena lui. Şi acesta s-a pus pe pat şi a rupt discul. În mod normal nu se întâmplă aşa ceva dacă te aşezi pe el, dar s-a întâmplat! Toată lumea a fost distrusă. Am fugit acasă şi am adus înregistrarea, dar nu a fost acelaşi lucru. Cam aşa se întâmplau lucrurile atunci. Era prin anii ’60.
Mai am şi acum benzi din vremea aia. Eu am urmărit şi am urmat ciclul normal. Am început cu discuri, apoi benzi, CD-uri, apoi DVD-uri şi
m-am întors la discuri de vinil. Un disc care nu a fost forţat la obligaţii extra muzicale se aude şi peste ani foarte bine şi are atmosfera aia, aerul acela inimitabil, parcă eşti acolo. Sigur, acum sunt fel şi fel de casete, blu-ray-uri, dar nu dă perfecţiunea. Un disc de acum 50 de ani, sau 70 de ani, ori dinainte de Război este ceva cu totul deosebit!
Acum poţi trage de pe net orice, problema este să ştii ce să tragi”, a spus Stan.
Colecţionarul băimărean ne-a vorbit şi despre pasiunea pentru muzica de operă.
„Îmi place mult muzica de operă, îmi place pentru că oamenii cântau fără amplificator. Îl vedeai, îl ascultai acolo pe scenă. Am reuşit să fac rost, cu mari eforturi, de Sextetul cu Caruso şi Amelita Galli-Curci, ceva ce nu se compară cu nimic! Am văzut acest disc acum 60 de ani şi nu l-am luat, era un disc de ebonită şi cerea pe al 25 de lei. Nu l-am luat atunci, nu mai ştiu de ce. Dar l-am luat acum şi am fost foarte fericit! Am o colecţie… îmi plac mai mult tenorii, pentru că e o voce mai reprezentativă.
Şi aşa! Discurile le făceam rost tot din Bucureşti, chiar dacă am venit în Baia Mare. Prietenii de acolo mă ajutau. Părinţii mei stăteau acolo şi mergeam destul de des. Am făcut rost de muzică bună, foarte bună. Îmi întrebam prietenii, care stăteau să asculte muzică la Radio Europa Liberă, Vocea Americii, de ce o fac aşa şi nu ascultă discuri sau benzi. Eh! Alte vremuri.
Poate de aceea am deschis şi două discoteci, înainte de 1989. Sigur, cu concursul autorităţilor. Una a fost la Casa de Cultură a Sindicatelor, la Groapă şi la Casa Tineretului Phoe­nix, cea de lângă Poliţia muni­cipală. Şi am deschis şi un Club de muzică, Club 33. În care se asculta muzică, pur şi simplu. Erau câte 100-150 de amatori de muzică bună. Era un act şi de cultură, şi de… era lângă Poliţie şi chiar nu au fost probleme. Toate astea au ţinut mulţi ani, vreo 15 ani. Pe vremea aceea câştigam bine. Şi lucram mult, dar şi câştigam bine. Pe ce să dau bani, nu am fost un chefuitor. Am cumpărat ce mi-a plăcut, muzică, cărţi, artă”, ne-a povestit Stan.

El a spus că l-a cunoscut foarte bine şi pe Medan. Cel care se ocupa de mu­zică. Dar spre deosebire de acesta, Stan nu înregistra şi nu vindea casete, benzi sau alte fel de înregistrări. Stan s-a ocupat de muzică din dragoste pentru muzică şi a colecţionat muzică pentru el şi pentru prietenii lui. Nu ştie dacă astăzi mai este cineva interesat de discuri de vinil, de exemplu, dar spune că muzica perfectă se găseşte pe vinil. În decursul zecilor de ani a ascultat pe orice fel de suport, a fost în pas cu moda, dar de fiecare dată s-a întors la discul de vinil.

 

 

Colecţii şi colecţii

Florentin Stan este un colecţionar înrăit. Mai ales de muzică. Cel mai vechi disc de operă pe care îl are este din 1915, un disc cu Caruso. Dar are un disc din 1909, muzică de jazz. Consideră că cea mai preţioasă înregistrare, casetă sau disc, este o bandă micuţă, o bandă BASF, de 10 centimetri, înregistrată mono pe un magnetofon Tandberg, cele mai bune din lume şi astăzi. „Este o bandă micuţă care a fost înregistrată în 1965. Se aude impecabil, incredibil chiar şi după mai bine de 50 de ani”, a spus Stan.
L-am întrebat pe colecţionarul băimărean dacă astăzi mai cumpără discuri sau muzică. A spus că este în continuare conectat la toate sursele pe care le-a avut şi cumpără tot ce este de valoare sau pe gustul său. Merge chiar şi la piaţa de vechituri, duminica, un loc unde de multe ori a găsit discuri, casete incredibile.
Dar el mai are şi o colecţie de scoici deosebite pe care le-a cules în scufundările făcute prin mările lumii. Are o colecţie mare de desene şi picturi, o colecţie de pietre de mină foarte frumoasă. Evident că este şi un filatelist, nu de mărimea discurilor. Dar are piese deosebite.
De exemplu, are o colecţie de plicuri „prima zi” emisă de Vatican în 1956. O colecţie valoroasă mai ales pentru sufletul lui. În decursul anilor a pus bazele unei colecţii de fluturi deosebită, dar asupra acestui subiect probabil vom reveni.