Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 19 Martie , 2021

Profesorul Ion Țelman - o reverență și un remember

de Dr. Ilie Gherheș

Cu siguranță că rare sunt spiritele care reușesc să fie atât de prestigioase, încă din timpul vieții, cum a fost marele profesor vișeuan Ion Țelman (1 ianuarie 1939 - 14 martie 2021). El a reușit să lase „o dâră de lumină”, să „însămânțeze” timpul său și timpul nostru, să primenească fereastra orizonturilor noastre, într-un mod semnificativ. A fost profesor de istorie și litera­tură, a fost, de cele mai multe ori, „Profesorul” și atât sau și „punctum”, cum ar fi spus Mihai Eminescu.

Mă înfioară stranietatea acestor rânduri, răceala care mă bântuie când trebuie să vorbesc despre un om atât de drag sufletului meu, la timpul trecut, ca despre un simbol arhetipal al locului, o etichetă, o emblemă.
Profesorul Ion Țelman a avut o grijă deosebită față de istoria Maramureșului, simțindu-se îndatorat obârșiei sale de cuhean, de începătură de istorie. L-am perceput mereu ca pe un mentor, deși nu mi-a fost profesor; mi-a fost mai mult decât atât, mi-a fost „baci”!
Cel puțin în cazul de față, oarecum, mă simt mântuit căci am reușit să-i scriu o recenzie la cartea sa „Cuhea în istoria Maramu­re­șului” (2016). Este manifestul său de credință, este lectura lui și a generației sale despre vocația baștinei și despre acest domeniu indenegabil al muzei Clio.
Profesorul Ion Țelman a refuzat o catedră universitară la Iași, la absolvirea studiilor,  pentru a reveni în Maramureșul său drag, la liceul din Vișeul de Sus, pe care-l absolvise în anul 1957 și căruia i-a devenit profesor devotat, timp de 40 de ani, ieșind la pensie din același loc de muncă, în anul 2002. El este autorul a șase cărți și coautor a încă două; a fost cofondator  al revistei „Zimbru” a Liceului „Bogdan Vodă” din Vișeul de Sus, precum și ctitor al Muzeului Orășenesc.
Pentru profesorul Ion Țelman, istoria a fost o profesiune de cre­dință și o asumare, de împărtășire cu ceilalți. De fiecare dată când îi apărea câte o carte, mă suna și îmi spunea unde sau prin cine mi-a trimis-o. Alteori, mă onora și mă întreba cum aș dori să o primesc? Înțelegeam mesajul și mă „în­ființam” degrabă la casa Domniei Sale din orașul Vișeul de Sus, gard în gard cu Școala Nr. 7. Acolo, în grădinița casei, adăstam la un pahar de vin și la o vorbă voievo­dală des­pre istorie. Așa ar fi fost să se întâmple și cu ultima sa carte „Amintiri și confesiuni” (2020).  Așa ar fi fost să fie dacă destinul său n-ar fi fost curmat brusc de către virusul ucigaș al zilelor noastre.  
M-a sunat, totuși! I-am spus că trec, negreșit! M-a prevenit că-i bolnav de covid. M-a primit și
m-a privit după o regulă impusă de Dumnealui. Nu mi-a permis să mă apropii de Domnia Sa. Mi-a așezat cartea pe scările casei, ne-am salutat de la distanță. A intrat în casă, apoi am luat cartea. Probabil că a fost ultimul exemplar dăruit, din ultima sa carte…Poate că a devenit, în felul acesta, un mesaj…
Să-i fie țărâna ușoară și memoria legănată în gânduri de recunoș­tință, din neam în neam!