Proclamației de la Islaz

Proclamaţia de la Islaz

PROCLAMAŢIA ŞI PROGRAMUL REVOLUŢIONAR ÎN CARE „POPOLUL ROMÂN” ESTE RIDICAT LA LUPTĂ REVOLUŢIONARĂ, ÎNFĂŢIŞÂNDU-SE OBIECTIVELE REVOLUŢIEI, SINTETIZATE ÎN 22 PUNCTE, COMENTATE ŞI EXPLICATE.

În numele poporului român „Dumnezeu e Domnul şi s-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” Respect pentru proprietate. Respect către persoane

Fraţilor români,

Timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului mântuirii şi îşi cunoaște dreptul său de suveran. Pace vouă, pentru că vi se vestește libertate vouă!

Popolul român se scoală, se armează şi nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rumpe legăturile sale de relații din afară, ci ca să ție în frâu şi respect pe voitorii de rău ai fericirii publice. Strigarea românilor e strigare de pace, strigare de înfrățire. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; sătean, meserian, neguțător, preot, soldat, student, boier, domn, e fiu al patriei şi, după sfânta noastră credință, e şi mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toţi avem același nume de român. Aceasta ne înfrățește şi face să înceteze toate interesele, să se stingă toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă!

Scularea aceasta e pentru binele, pentru fericirea tutulor stărilor soţietăţii, fără paguba vreuneia, fără paguba însăşi a nici unei persoane. Nu se cuvine a perde cei mai mulţi pentru cei mai puțini, căci este nedrept; nu se cuvine iară a perde cei mai puțini pentru cei mai mulți, căci este silnic.

Popolul român, în cât către cele din afară nu supără pe nimeni, respectă toate puterile şi cere a respecta şi ele drepturile stipulate prin tractaturile lui Mircea şi Vlad V, recunoscute de toate tractatele încheiate între Î. Poartă şi Rusia şi protestă asupra oricărei fapte ce s-a făcut în protiva acestor tractate. Popolul român voieşte cu o voinţă tare a-şi păstra neatârnarea administraţiei sale, neatârnarea legiuirii sale, dreptul său suveran în cele din năuntru şi rămâne în aceleaşi legături, şi mai strânse prin luminile veacului, cu Î. Poartă. Această voinţă e legală, e pe credinţa tractatelor şi nu e în paguba nimului.

Popolul român leapădă un Regulament care este în protiva drepturilor sale legislative şi în protiva tractatelor ce recunosc autonomia. Această lepădare este însuşi în folosul Înaltei Porţi, ce va fi arbitrară dimpreună cu Franţa, Germania şi Englitera, cărora românii le reclamă judecată şi ajutor la orice asuprire li s-ar face.

Popolul român decretă şi hotărăşte responsabilitatea miniștrilor şi cu un cuvânt a tutulor foncţionarilor publici şi fiindcă neresponsabilitatea nu este drept al nimului nici de moştenire, nici de învoire, prin urmare nimeni nu perde nimic şi hotărârea popolului e sfântă.

Popolul român voieşte o patrie tare, unită în dragoste, compusă de fraţi, iar nu de vrăjmaşi, prin urmare decretă, după vechile sale datine, aceleaşi drepturi civile şi politice pentru tot românul.

Cine nu voieşte aceasta e vrăjmaş al fericirii publice, e un alt Cain ucigător de frate în sânul mamei noastre patrii.

Popolul român va să dea dreptate şi dreptatea e a lui Dumnezeu. Dreptatea nu sufere a purta numai sărăcii sarcinele ţării şi bogaţii să fie scutiţi. Prin urmare decretă contribuție generală după venitul fiecăruia. Aceasta înavuţeşte patria şi o patrie avută e în folosul tutulor şi, prin urmare, în paguba nimului. Aceasta cheamă pe toţi la aceleaşi drepturi şi datorii într-o patrie dreaptă, înfloritoare şi care cu tot dreptul nu va mai putea suferi control străin.

Popolul român dă înapoi la toate stările dreptul cel vechi de a avea reprezentanți în Generala Adunare, decretă de azi înainte alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a fi chemat şi unde numai capacitatea, purtarea, virtuţile şi încrederea publică să-i dea dreptul de a fi ales. Aceasta pe cei buni, pe cei drepţi nu-i păgubeşte întru nimic şi românii au fost totdauna buni. O ştiu străinii şi o ştie proverbul cel vechiu: „Bună ţeară, rea tocmeală”. Această decretare nu e în paguba nimului, va să schimbe numai tocmeala.

Popolul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta adevărul. Adevărul, ideile, cunoștințele vin de la Dumnezeu în folosul general al oamenilor, ca soarele, ca aerul, ca apa şi, prin urmare, sunt proprietate universală şi dacă se cuvine a fi respectată însăşi proprietatea particulară, cu atât mai vârtos este sacră şi neatinsă proprietatea universală. A îneca adevărul, a stinge luminile, a împedeca foloasele prin împedecarea tiparului este o vânzare către patrie, o apostasie către Dumnezeu. Libertatea tiparului nu poate păgubi pe nimeni decât pe fiii întunerecului.

Popolul român voieşte pace, voieşte tărie, voieşte garanția averilor sale materiale, morale şi politice; decretă dar gvardie naţională, în care tot românul se naşte al ei soldat, tot românul e un gvardian al fericirii publice, un garant al libertăţilor publice. Aceasta nu păgubeşte pe nimeni decât pe conspiratorii asupra drepturilor patriei.

Popolul român cheamă toate stările la fericire, recunoaște facerile de bine ale comerciului, ştie că sufletul lui este creditul, care niciodată n-a vrut să i-l înlesnească sistema trecută. Decretă dar o bancă naţională, însă cu fonduri naţionale.

Popolul român, în generozitatea şi evlavia sa, se închină locurilor sfinte şi va trimite de acum înainte la Sfântul Mormânt şi la alte așezăminte religioase untdelemn, tămâie, făclii şi însuşi bani spre ţinerea de şcoale, de preoţi, spre lauda lui Dumnezeu şi tot spre adevărata laudă a celui ce s-a răstignit spre desrobirea celor săraci decretă ca prisosul veniturilor mânăstireşti să fie al ţării, spre desrobirea şi ajutorul celor săraci şi reclamă moșiile mânăstirilor închinate a le scoate de sub orice mâncătorie. Popolul român dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi ia de la farisei ceea ce nu este al fariseilor, ca să dea săracului, care e fratele Domnului. Aceasta nu e în paguba românilor, ci spre mântuirea lor şi lauda Sfintelor Locuri.

Popolul român împarte dreptatea deopotrivă la toţi şi dreptatea o dă pentru toţi şi mai vârtos pentru cei săraci. Săracii, sătenii, plugarii, hrănitorii oraşelor, fiii patriei cei adevărați ce au fost defăimaţi atât îndelung cu numele glorios de român, ce au purtat toate greutățile ţării, prin munca lor de atâtea veacuri au lucrat moşiile şi le-au îmbunătăţit, au hrănit pe strămoșii proprietarilor, pe moşii lor, pe părinţii lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea generozității proprietarilor, înaintea dreptății patriei şi cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer şi patria le-o dă şi patria iară, ca o mumă bună şi dreaptă, va despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu are pământul său, după strigarea dreptăţii, după glasul Evangheliei, după inima cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii în totdeauna, necum fraţii lor, hrănitorii lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar şi acea infamă iobăgie se desființează, lucrarea la lucrul drumurilor se desființează, săteanul fără pământ se face proprietar şi tărie neînvinsă celor mai avuţi în folosul tutulor şi în paguba nimului; visteria va despăgubi pe toţi.

Popolul român, după vechile sale drepturi, voieşte ca Domnul, în care este personificată suveranitatea acestui popol, să fie tare prin dragostea publică, drept, luminat, voitor de bine patriei, bărbat întreg şi, ca să-l poată afla la alegere astfel, decretă, după vechile sale drepturi, a-l căuta în toate stările soţietăţii, în toată naţia, iar nu într-un număr mărginit de oameni. Domnia nu e drept de moştenire a nici unei familii, domnia este a patriei. Ea o dă celui ce va socoti de cuviinţă dintre fiii săi. O asemenea alegere strânge şi mai mult legăturile noastre cu Î. Poartă, pentru că per puţinele persoane ce se pot înfluenţa în paguba Î. Porţi şi a popolului român.

Puterea suverană purcede de la Dumnezeu şi în toată ţeara se află undeva. În Ţeara română este în popolul român, ce are dreptul de a numi pe capul cel mai înalt al patriei. Prin urmare, popolul, având dreptul suveran, poate revesti cu dânsul pe oricine va socoti de cuviință şi pe câţi ani i se va părea că-i este mai de folos. Aşadar, decretă ca domnia să se dea celui ales numai pe cinci ani, spre a se tăia rivalitățile şi urile îndelungate şi spre a pune o emulație între cetăţeni a fi buni, întregi şi folositori patriei ca să tragă încrederea publică.

Popolul român leapădă de la sine orice titlu ce i s-a introdus prin corupţie de la străini în protiva vechilor sale datine. Domnul este ales unul dintre cetăţeni şi după domnie remâne iară cetăţean, fiu al patriei. Domnul nici nu a fost nici nu este prinţ; domn e tot cetăţeanul, domn e şi capul ţării. Asta e titlul cunoscut de toţi românii. Vorba de prinţ e cunoscută numai de cei ce ştiu din limbile Europei. Vorbele de preaînălțat, prealuminat sunt nişte traducţii din limbagiul fanarioților, iubitori de titluri.

La multe trebuințe ce are patria acum pentru despăgubire şi atâtea cheltuieli spre înaintarea patriei, popolul român nu mai poate da domnului o listă civilă atât de mare li mai vârtos că, şi fără aceasta, vede că este de neapărată nevoie ca domnul să dea exemplu mai întâi de simplitate şi de vieaţă cumpătată.

Vorbele nobil, nobilitate sunt necunoscute între popolul român. Fapta asemenea e şi mai necunoscută, căci nimic n-a fost de moştenire în ţara aceasta, nici rang, nici titluri, decât proprietatea şi numele familiei. Popolul român decretă dar desființarea tutulor rangurilor titulare ce nu au foncţii şi al căror nume nu aduc aminte decât nişte timpi de barbarie şi de servilitate.

Popolul, protestând asupra măsurilor arbitrare şi nelegiuite de a se pune taxă la învățătură, de la care săracul, orfanul, fiul văduvei e scos afară, protestând asupra relei cugetări de a degrada şi de a ucide naționalitatea prin scoaterea limbii naționale din şcoale, decretă o învățătură pentru toţi egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu putinţă, după facultăţile fiecăruia şi fără nici o plată; decretă în București o şcoală politehnică, câte o universitate în Bucureşti şi Craiova şi câte un liceu, cum şi pensionate pentru amândouă sexele, câte un liceu, asemenea şi un pensionat în fiecare judeţ, câte o şcoală normală în fiecare plasă şi câte o şcoală începătoare bine tocmită în fiecare sat; decretă ştiinţele, ca şi până acum, în limba patriei şi cultura şi înflorirea acestei limbi după natură şi după originea ei, cu literele sale, atât în cărţile profane, cât şi în cele sacre, cum şi introducerea literelor în toate cancelariile.

Despre acest capitol al învățăturii, guvernul va fi dator sub a sa răspundere, a pune cea mai activă stăruință spre a se înființa așezămintele de educație publică şi, precum nu se poate lăsa nici un creştin a se naşte şi a muri nebotezat, asemenea nici un fiu de cetățean din câţi se află în vârstă de doisprezece ani şi câţi se vor naşte de acum înainte să nu rămâie neîmpărtășit de învăţătură, căci pe dânsa se întemeiază viitorul ţării şi punerea în lucrare, cum şi garanţia cea adevărată a așezămintelor patriei.

Popolul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor celor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de popolul român, iar patria ca o mumă bună, din vistieria sa va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creștinească.

Popolul, decretând odată drepturile civile şi politice ce le-a avut totdeauna tot cetățeanul, declară că tot românul e liber, tot românul e nobil, tot românul e un domn. Prin urmare, de azi înainte desființează orice pedeapsă cu bătaia şi rumpe în obrazul gâzilor orice biciu şi orice vargă ce degradă demnitatea cetățeanului. Bătaia dar se aridică de la orice dregătorie şi cu atâta mai vârtos din rândurile soldaţilor.

Popolul român, deşi nu cunoaşte fiinţa pedepsei cu moarte, însă pentru că adesea prin judecătoriile criminale judecătorii de sistema cea mai veche au cutezat a da afară nişte sentinţe de moarte fără să fi putut a se pune în lucrare, popolul decretă desfiinţarea cu totul a pedepsei cu moartea, atât în lucrare, cât şi în sentinţe.

Popolul român, vâzând întreruperile sale de relaţii cu Î. Poartă mai vârtos de la 1828 încoa, văzând că reprezentantul său la Constantinopole e un străin, reclamă a-şi avea relaţiile de-a dreptul cu Î. Poartă şi reprezentant al său la Constantinopole însuşi dintre români.

Pe scurt, popolul român, recapitulând, decretă:

• 1. Independența sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V, neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
• 2. Egalitatea drepturilor politice.
• 3. Contribuţie generală.
• 4. Adunantă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii.
• 5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările soţietăţii.
• 6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.
• 7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă.
• 8. Libertatea absolută a tiparului.
• 9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii săi, iar nu de la domn.
• 10. Dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul popolului întreg de a-şi alege domnul.
• 11. Gvardie naţională.
• 12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.
• 13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.
• 14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.
• 15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.
• 16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.
• 17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.
• 18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.
• 19. Desfiinţarea atât în faptă, cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.
• 20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi.
• 21. Emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.
• 22. Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de popolul român.

Această Adunanţă va lăsa în moştenire viitorimii Constituţia aceasta şi va fi datoare încă a o încheia printr-o legiuire, prin care neapărat la fiecare 15 ani, din dreptul său, să-şi aleagă popolul deputaţi estraordinari, cari, venind în Adunanţă estraordinară, să introducă reformele cerute de spiritul epohei. Cu aceasta se împedică d-acum înainte vrednica de plâns nevoie de a se face reforme cu mâna armată şi vor fi feriţi copiii şi strănepoţii noştri de necesitatea în care s-a aflat astăzi popolul român.

(...)

Măria Ta, domnule ales al ţării!

Plânge popolul român cu durere că te pomenește în urma tutulor şi este la Măria Ta să te pui în cap. Patria te-a ales, te-a avut fiul ei cel mai scump; guvernarea ţi-a fost problematică; te-ai arătat în ochii patriei şi ai lumii ca fiul risipitor din Evanghelie. Vino înapoi şi va pune patria inel în dreapta ta şi va înjunghia viţelul cel gras. Noi nu-ţi cerem cuvânt, pentru că eşti fratele nostru, eşti român. Cuvântul îl vei da înaintea conştiinţei Măriei Tale, înaintea lui Dumnezeu. Nu ştim dacă câte ai făcut le-ai făcut de bunăvoie ori silit. Acum e timpul să arăţi lumii că ai fost şi eşti român; acum e timpul să faci să se spele cele trecute şi să nu laşi fiilor un nume veştejit. Patria te reclamă de fiu, ea îşi rumpe vestmintele, îşi bate peptul şi aleargă şi într-o parte şi într-alta, cerând să nu piară nici unul dintre fiii săi, să nu se verse nici o picătură de sânge de român. Patria uită tot: fii dar al ei, după cum voieşte să te aibă în cap la această mare faptă. Fă o pagină frumoasă istoriei române. Nu-ţi face copiii a se ruşina în sânul Franţei de tatăl lor; nu lăsa ţeara fără cap în asemenea împregiurări, în prada intrigii ce ar putea aduce anarhie, căci atunci vai nouă şi de trei ori vai Măriei Tale!

(...) Apoi popolul român declară astăzi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că, dacă proclamația sa se vede pretutideni însuflată de spiritul păcii, dacă ei nu vorbesc într-un ton amenințător şi se ţin pe drumul legilor şi al tractatelor, aceasta învederează caracterul lor cel pravilnic şi sufletul lor ce deopotrivă adoară libertatea şi a lor şi a altor naţii ce voind a se reîntregi în drepturile lor ştie a respecta pe ale altor naţii. Aceasta îi face a vorbi astfel, iar nu frica; căci sunt o naţie mai mult de 8 milioane suflete şi, la orice invazie din afară ce le va ameninţa libertăţile, fiecare va şti a-şi apăra vetrele, şi străinul, în cele după urmă, la orice nenorocire, va putea cutropi pământul dacă va dormi Dumnezeu, iar nu şi oamenii. Nici un român nu va mai trăi după moartea independenţei patriei sale.

Fraţi români! Respectați proprietatea şi persoanele, adunaţi-vă cât de mulţi, armaţi-vă cu toţi, însă imitaţi pe fraţii voştri transilvani. Vedeţi cum se adunară atâtea miriade fără să se facă cea mai mică larmă, cea mai mică neorânduială. N-aveţi nici o temere decât temerea de Dumnezeu şi atunci vouă cu adevărat vi se va cuveni a striga fără ruşine: „Că cu noi est Dumnezeu!”!

Cu noi este Dumnezeu, fraţilor! În numele lui sculaţi-vă îngerul răzbunării dumnezeieşti va stinge pe tot vrăjmaşul şi va doborî şi cal şi călăreţ, carele şi armele lui vor fi risipite ca pulberea şi planurile lui împrăştiate ca fumul.

La arme, români! La armele mântuirii!