„Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31)

          Aceste cuvinte ale Mântuitorului Hristos au fost numite de către comentatorii Noului Testament „Legea de aur a moralei creștine”. Ele nu sunt greu de înțeles. Sunt simple ca adevărul! Și cât de bine se potrivesc oricui le-ar întâlni! Și cât de ușor sunt de înțeles pentru oricine! Spre a le înțelege, nu avem nevoie decât de o minte sănătoasă. Căci toți știm ce vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să ne vorbească de rău? Vrem să ne târască prin tribunale? Niciodată! Toți vrem ca oamenii să ne facă bine. Vrem să fim iubiți. Vrem să fim ajutați.

Cuvântul Mântuitorului are în vedere atât de mult interesele noastre, încât nu este posibil să nu le înțelegem și pe ale altora, așa cum le înțelegem pe ale noastre. Ne ia pe noi drept măsură a modului în care trebuie să ne purtăm cu altul. Cum vrem să se poarte alții cu noi, așa să ne purtăm și noi cu ei. Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii. Sfatul acesta este, de fapt, o altă formă de exprimare a unui alt principiu: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19,19; 22,39). Dar, de ce era această poruncă nouă? Era nouă, fiindcă în Vechiul Testament nu era la fel. Mântuitorul a precizat: „Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (Matei 5,43). Mântuitorul Hristos face un pas mai departe decât preceptul din Vechiul Testament, ridicându-l cu o treaptă mai sus, zicând: „Să iubiți chiar pe vrăjmașii voștri, să binecuvântați pe cei ce vă blestemă, să faceți bine celor ce vă urăsc și să vă rugați pentru cei ce vă nedreptățesc și vă prigonesc” (Matei 5,44). Trebuie să recunoaștem că nu este un sfat ușor de urmat, punându-ne la mare încercare. Teoretic îl înțelegem și chiar îl admitem, însă când este vorba de pus în practică ni se pare, dacă nu imposibil, cel puțin nedrept. Să nu luăm lucrurile în ușor și să nu trecem pe lângă acestea ca și cum ar fi bune, dar nu pentru noi. Suntem aici în fața unui ori-ori! Ori facem precum ne învață Hristos și suntem creștini, ori nu facem și nu suntem creștini. Aceasta ar trebui să ne dea foarte mult de gândit. Dacă înțelegem și admitem că Hristos a venit să îndrepte lumea, să o facă mai bună, să o schimbe din adâncuri, să schimbe adică adâncurile inimilor, atunci nu o putea face decât recomandând ceea ce a recomandat. Doar așa se poate. Vrem să-L ascultăm? Vrem să devenim oameni noi sau îi admirăm învățătura teoretic, dar rămânem la omul vechi? După toate semnele, ne aflăm cam în situația din urmă. De aceea lumea mai arată cum arată. Nu alții, nu cei care nu-L admit sau nu cred în Hristos Îi împiedică împlinirea visului Său de transformare a omenirii, ci în primul rând cei care se numesc „ai Lui”, creștinii. Atâta vreme cât nu ne vom reconsidera părerea și practica vieții cu privire la acest precept al iubirii, nu sunt șanse reale de biruință a creștinismului în noi. Dragostea ta îl bucură pe cel care te iubește, dar acela crede că i se cuvine, pe când dragostea care ar răsplăti vrăjmășia, ar pune altfel problema. Cel pe care-l iubești, când te urăște, nu te va putea urî mai mult și, încetul cu încetul, își va modifica și el sentimentele. Cel puțin când avem în vedere oameni normali. Ne aflăm, deci, incontestabil, în fața unui uriaș pas mai departe decât iubirea poruncită de Vechiul Testament, care răspunde exclusiv iubirii.

Iată deci ce anume a avut Mântuitorul să îndrepte. Să instaleze legea iubirii, în locul legii răzbunării. Fără îndoială, nu este ușor să urci la bunătatea recomandată de Mântuitorul, când ți se face rău. Pornirea noastră, când cineva ne face rău, este să-i răsplătim și noi cu rău. Mântuitorul Hristos ne cere un mare efort de autodepășire. Tocmai de aceea a venit El, ca să ne îndrume și să ne ajute să încercăm această autodepășire. E aproape supraomenească, dar suntem chemați să devenim desăvârșiți (Matei 5, 48). Chiar Dumnezeu pe care îl descoperea Moise îndemna la desăvârșire: „Să-mi fiți sfinți” (Levitic 20,26). Chemarea la desăvârșire și la sfințenie nu este ușor de îndeplinit. E mult mai comodă mediocritatea, care este mulțumirea cu jumătățile de măsură, cu imprecizia, cu lipsa de țel și de caracter.