O nouă carte de poezii a scriitorului Nicoară Mihali

În această carte autorul Nicoară Mihali își deschide sufletul într-o confesiune deopotrivă sin­ceră și plină de sensibilitate, evocând o legătură profundă cu scrii­torul columbian Gabriel García Márquez și cu lumea sa literară.

Inițial, intenția sa a fost să aleagă titlul „Femei pe care le-am iubit o singură noapte”, cu dorința de a explora natura efemeră și intensă a iubirii, dovedind curaj de a sfida convențiile. To­tuși, autorul cedează unor presiuni externe și alege un titlu mai subtil, dar cu o încărcătură emoțională puternică: „Despre singurătate și flori”.

Dialogul cu Márquez devine nu doar o inspirație, ci și o formă de împrumut reciproc de trăiri și iubiri, un joc de imagini și cuvinte care sfidează limitele convențio­nale ale poeziei. Autorul realizează un inventar al figurilor umane după o tehnică specifică satirei, bineîn­țeles cu efect ironic, unde se amestecă planurile, o alcătuire de texte care își păstrează în scris forma orală. Respinge poeziile „cifrate” sau cu ritmuri și rime stricte, considerându-le prea învechite și nerelevante pentru omul modern, care trăiește sub presiunea imaginii.
Așadar, viziunea sa se aliniază cu ideea de „imaginism”, în care poezia devine un scenariu de film, o succesiune de imagini ce provoacă cititorul să retrăiască și să simtă, să-și adâncească trăirile. Se produce, astfel, o mutație poetică nouă care relaționează construcția și
imaginea poeziei după alte fundamente.

Amestecul de planuri reprezintă și un amestec de forme literare, transformând textul poetic în spațiul diversificării și multiplicării unor structuri diferite. Cu poezia lui Nicoară Mihali se petrece și un alt fenomen, cel de compatibilizare între structuri poetice aparent fără vreo legătură între ele, transformând textul într-o creație polimorfică, asimilând și sintetizând aparentele contradicții între componentele poeziei.
Construcțiile sunt uneori dispro­porționate, dar unitare la nivelul compoziției de ansamblu. Toate acestea fac ca substanța lirică și conținuturile ideilor să ofere poeme în care contradicțiile se topesc în sinteză. Combinația de elemen­te naturale și simboluri re­li­gioase, precum mănăstirile tibetane și rugă­ciunile călugărițelor, creează o at­mosferă aproape sacră, iar refe­rințele la mirosuri și senzații tactile sporesc impactul emoțional precum imaginile din poemul Florica.
Legătura cu trecutul o regăsim în poezia Mercedes care este un simbol al dorinței, al visului de a părăsi locul cunoscut și de a găsi o nouă cale. Atmosfera poetică este una de nostalgie și de căutare a unui sens mai profund, iar imagini precum „părul ca niște aripi de rândunică” și „rochia de mireasă a nimănui” reflectă o frumusețe efemeră, dar intensă. Există o legătură între Mercedes și o căutare a libertății și a înțelegerii, amintind de vremurile de dictatură și de dorința de a scăpa de constrângeri. Această „logodnică eternă” este un ideal care nu poate fi atins, iar fiecare pas în căutarea ei pare să dezvăluie noi adevăruri despre lume și despre sine. Mesajul este unul de dorință nestin­să și de autodescoperire. De asemenea, referința la Brâncuși și la poar­ta din Mara­mureș adaugă o notă de simbolism cultural, sugerând o legătură profundă cu rădăcinile și cu identitatea națională.
În această abordare literară, se simte influența realismului magic al lui Márquez, dar și o reinterpretare personală a lumii prin prisma Maramureșului natal al autorului. Poezia devine o călătorie în care fantezia și realitatea se amestecă, iar „vrăjitoarele, oamenii mascați și întâmplările imposibile” fac parte dintr-un univers în care realitatea poate fi doar o iluzie.
Aceas­tă poezie urbană și „la stradă” respinge tot ceea ce înseamnă trecutul obosit, luxul și formalismul, în favoarea unei poezii direct vii, care vibrează cu forța simțurilor. Povestea întâlnirii cu Marquez, în carte cu numele de Gabito, despre care autorul vor­bește cu atâta căldură și reverență, devine o metaforă a propriului său drum în literatură. În acea noapte pe pod, Marquez îl întâlnește pe Hemingway într-un schimb de semne tăcute, iar acest moment devine pentru autorul nostru simbolul întâlnirii cu destinul său literar, o clipă de claritate în care își conștientizează drumul pe care trebuie să-l urmeze.
Poezia „plină de vrăjitoare și de întâmplări incredibile” este o reacție împotriva singurătății, iar autorul o vede ca pe o cale de a înfrunta și de a depăși iluziile și amăgirile lumii. Citatul din Milarepa, marele yoghin Tibetan, despre fragilitatea fru­museții și efemeritatea plăcerii se potrivește perfect acestei viziuni. Într-o lume care adesea pare dominată de iluzii și imagini false, autorul își regăsește identitatea în lite­ratura sa și în legătura cu Marquez.

Versurile sunt pline de melancolie și reflecție asupra singurătății și iubirii pierdute. Ele capturează ima­gini dintr-o lume care este atât familiară, cât și distantă, un loc unde amintirile și dorințele neîmplinite plutesc în aer ca fumul sau zăpada verzuie. Sunt o descriere a unei stări de izolare profundă, dar și o evocare a unor legături și locuri care rămân vii în amintire, chiar și în fața unei realități dure.

Tema solitudinii este prezentă pe tot parcursul textelor, dar există și momente de nostalgie, de amintiri din copilărie și de legături care au fost pierdute sau uitate. Și, totuși, chiar și în această singurătate există o căutare a sensului și a iubirii. Reflecțiile asupra iubirii neîmplinite, despre femeia care nu mai vrea bărbați sau despre momentele de visare pierdute sunt puternice. Totodată, în contrast cu singurătatea subiectivă, există o lume exterioară foarte vie: trenuri, soldați, baptiști, râuri, mlaștini și animale, toate fac parte dintr-un peisaj care pare să se miște continuu, dar nu reușește să alunge singurătatea interioară.
Astfel, această carte devine o „bătălie câștigată împotriva timpului istoric”, o modalitate de a înfrunta singurătatea și de a trăi o viață plină de sens și autenticitate. Textul ne invită să reflectăm asupra efeme­ri­tății iubirii și a singurătății, asupra transformării lumii literare într-un vast câmp de imagini și simboluri. Cu o asemenea alegere de cuvinte și o viziune literară profundă, autorul ne arată că poezia nu mai este un refugiu în trecut, ci o realitate activă și vibrantă, în care se regăsesc trăirile și conflictele zilelor noastre.
E o poezie care exprimă frământările lui Nicoară Mihali, explorează complexitatea emoțională, amestecând sentimente de dor, regrete și dorința de reconectare cu lumea sau cu o iubire care nu mai există. O poezie care-și asumă o libertate a interpretărilor, cu detalii care creează o lume aproape haotică și, în același timp, magică.

Valentina Gabriela Todoran