Nepotul tuşerului de cai

L-am cunoscut pe Marian Ilea prin anii ’90, imediat după revoluţie, în redacţia revistei de cultură Măiastra, de pe strada Petöfi Sandor nr. 12, din Baia Mare. Avea un fel de sarcasm asupra vieţii. Un fel de batjocură necruţătoare, nu ştiai niciodată când vorbeşte serios sau când râde de tine. Era ca țăranii din Maramureș: râdea în faţă de tine şi trebuia să fii pregătit să-i răspunzi sau să te fereşti de el. Unii ziceau că mai bine este să-l ţii de prieten decât să-ţi fie duşman. În cenaclurile literare nu-i plăceau scrierile liricoide şi patetice. Le critica aspru şi arunca sentinţe demolatoare. Un debutant criticat de el nu prea mai avea şanse să vină la cenaclu.

Pentru unii, era tata răniţilor, bun la suflet şi înţelegător. Pentru mine nu a fost niciodată aşa.

Această ironie şi luare în zeflemea i se trăgea din copilărie. După cum mărturiseşte chiar el într-un interviu, nu s-a născut în Maramureşul voievodal, ci pe malul Someşului, în localitatea Mireşu Mare, unde şi-a făcut şi buletinul. Bunicul lui şi apoi tatăl erau plecaţi din Ieud ca îngrijitori de cai la groful Teleki Sàndor, ce avea castel la Pribileşti. Acolo unde muştele de pe gunoiul unor grajduri din apropiere au spart nunta fetei prefectului Bombonel Pocol, care nu a putut ţine niciodată un discurs în fața adunării, pentru că îşi punea de câţiva ani dantura şi, când vorbea apăsat, i se mişcau dinţii din gură. Şi el şi, mai târziu, Mircea Man erau prietenii scriitorului Ilea, care îşi permitea să-şi pună picioarele pe biroul lor şi să fumeze în voie ţigară după ţigară. Nori grei de fum ieşeau din biroul prefectului sau al preşedintelui judeţean Man, care şi-a lovit soţia peste faţă pe scena Teatrului municipal, când se afla în plină campanie electorală şi urma să fie lansat de Traian Băsescu.

Ilea era mereu printre politicieni. Pe unii îi desfiinţa, pe alţii, prin campaniile de presă, îi ajuta să ajungă în Parlament. Dar să ne întoarcem în copilărie. Când venea în vacanţe la o mătuşă din Ieud, nepotul tuşerului de cai de pe Valea Someşului era luat peste picior de către copiii din sat. Era mai bun înotător decât ei şi era mult mai deştept. Dar asta nu-l ajuta la nimic, pentru că era singur. Când mai să se împrietenească cu ei, se termina vacanţa. De atunci i-a rămas această ironie în suflet, pe care a revărsat-o peste toate personajele sale din proză şi din teatru, că poezie nu a scris niciodată.

Recunoscut de cercurile literare din capitală, întors în urbea de sub Dealul Florilor, afişa un fel de „superioritate” în lumea literară din provincie. El întotdeauna era un scriitor consacrat, cercurile lui literare erau mai înalte şi mai elitiste. Nimic de zis, scria bine. După Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Ioan Groşan, era prozatorul cel mai bine cotat al noii generaţii de scriitori din nordul ţării. Criticul literar Laurenţiu Ulici îl lăuda, era abonat mereu la premii şi la distincţii literare.

Ilea era un ciudat. Un om care în aparenţă se risipea pentru alţii. Conducea un fel de şcoală de jurnalism de care eu m-am ţinut mereu departe. Dacă intrai în malaxorul lor, erai terminat. În spatele fiecărei afaceri gazetăreşti Ilea avea oameni cu bani, avea susţinere. Dar nu era darnic, rar plătea câte o cafea din protocolul publicaţiei. Aşa l-am cunoscut eu.

În anul 1990, pe sfârşite, Asociaţia Tineri pentru Tineri care gestiona fondurile fostului UTC, condusă de avocatul Traian Velea, m-a ajutat să public în 5.000 de exemplare volumul de versuri „Iubiri politice”. Ilea încă bătea pe la porțile Editurii Cartea Românească să îşi publice primul volum de proză, „Desiştea”. A cerut bani de la Asociaţie, dar cei de acolo l-au refuzat. După două luni de la apariţia volumului meu, citesc o cronică în revista „Luceafărul”, semnată de Horia Gârbea, care mă desfiinţa. Nu se lega de poezie şi de talentul meu literar, cât mai ales de cum se cheltuie banii din fondul UTC. „Păzea pe el!” se numea articolul şi broscoiul din Bucureşti cu dioptrii mărite scria fără menajamente. Trei ani am aşteptat să mă întâlnesc cu el şi timpul a venit într-o toamnă când făcea parte din juriu, la Cărţile anului, activitate găzduită de Muzeul de Mineralogie. Am aşteptat momentul şi l-am tras mai către toaleta muzeului. Am scos un pinţiluş de cuţit cu cap de peşte şi i l-am pus sub nas: „La noi în Maramureş, cei care scriu sau spun neadevăruri ca şi tine sunt judecaţi de cuţit”. A început să plângă, ochelarii i s-au aburit, mă ruga să nu-i fac vreun rău, pentru că nu este el de vină. „Dar cine?” am întrebat eu. „Marian Ilea m-a plătit să scriu”, mi-a mai zis broscoiul cu ochelarii transpiraţi şi plin de sudoare.

L-am lăsat în pace. Iar cu Ilea nu am vorbit niciodată despre acest lucru. În toamna aceluiaşi an, am lansat volumul de versuri „Rezervaţia fecioarelor”. Scriitorul Ilea a luat cuvântul şi m-a făcut „un Esenin al Maramureşului” şi a mai zis că sunt un teribilist.

Anii treceau cu realizări notabile în cariera lui de scriitor. Eu aveam alt drum, altă revistă, alte vise. Tot într-o toamnă, am avut primul infarct. Când a aflat, Ilea i-a cerut medicului cardiolog Călin Pop să facă ceva pentru mine. „Suntem câţiva scriitori şi ne lăsaţi să murim cu zile” - i-ar fi zis Ilea. Medicul s-a conformat. A dat ordin să fiu mutat de la comun şi dus într-un salon cu televizor şi să stau singur. Am refuzat, pentru că în salonul unde mă aflam eram patru pacienți şi, dacă eu plecam, nu ar mai fi putut să joace cruce la cărţi. Ilea, de câte ori mă întâlnea, îmi reproşa refuzul meu şi faptul că nu am luat în considerare ajutorul lui. Dar mi-o spunea tot aşa, cu o vădită ironie.

Între aceste două întâmplări se ascunde imaginea mea despre scriitorul Marian Ilea. Oricum, el se credea un consacrat şi nu se mai temea de nimeni. Obişnuia să spună că este un nume în scrisul românesc. Ne mai întâlneam în câte o emisiune la TV Maramureş, când discutam despre un nou film documentar, realizat împreună cu Ioan Teglaş. Se bucura. Nu am ştiut niciodată cât era de sincer. Pentru că eu aveam un premiu la Astrafilm din Sibiu, iar lui prietenul din studenție, Dumitru Budrală, nu i l-a putut oferi, pentru că era acolo un juriu peste care nu se putea trece.

Ilea a scris cu patimă şi cu răutate despre ţăranul din nordul ţării. Nici eu nu am scris mai bine. Timpul va judeca pe fiecare în parte. Eu nu am fost în şcoala lui, m-am ţinut departe de el şi mi-am urmat drumul. Nu m-a ajutat nici atunci când a putut să o facă. Era orgolios, era de temut pentru unii şi bun prieten şi omenos pentru alţii. Aşa cum suntem toţi sub soare. Dar, în toată scriitura lui, i-a rămas ceva din caracterul tuşerului de cai. La negoţul de cai nu întotdeauna poţi juca cinstit. Poţi să vinzi o gloabă ca pe un cal regal. Şi un cal regal ca pe o gloabă. În proza lui ne întâlnim mereu cu asemenea personaje. Ceea ce nu i se poate lua este opera pe care a lăsat-o urmaşilor. Operă de mare valoare pentru literatura română. Omul ce mai contează? Până la urma urmei, se risipeşte în norul de fum care iese din biroul vreunul prefect anonim. Numai anumiţi oameni pot să ia în stăpânire caii şi, mai presus decât atât, pot să-i şi vândă.