Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Vineri , 18 Noiembrie , 2016

Justinian şi fiii săi. File din jurnalul unei (posibile) învieri

de Gazeta de Maramures

Dumnezeu a rânduit să mă nasc într-o familie al cărei destin să fie strâns legat de Biserica Hristosului Său. Încercam adesea, încă din copilărie, să mă imaginez a fi fiul unui colonel de armată. Mă gândeam cât de interesant şi palpitant ar fi fost ca eu, având vocaţia milităriei, să port uniformă cu demnitatea şi mândria de a-mi urma tatăl în cariera militară şi de a ajunge nu colonel, ci chiar general, pentru că doar astfel aş fi putut să ating nivelul tatălui meu, ca dăruire, devotament şi împlinire în vocaţia comună, el având divinul avantaj de a mă fi născut. Eram deci, un erou al frontului. Războiul ajuns la sfârşit va consacra numele celor care l-au purtat. Altfel spus, îmi doream să mă afirm, nu altfel decât prin luptă, prin muncă şi prin devotament.

 

 

Vocaţia, în sensul ei original, autentic, de chemare, m-a atras înspre o altă direcţie a existenţei. „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumire…”  răsuna din sufletele învăluite de entuziasm ale seminariştilor adunaţi într-o capelă care, prin simplitatea şi modestia ei, părea o catedrală somptuoasă în care Dumnezeu era „văzut” şi „simţit” - de cele câteva sufleţele - cum niciodată n-ar putea fi definit mai mare.

Acolo şi atunci am conştientizat că a fi general, pentru mine, este inaccesibil pentru că generalul era de faţă. Cu vorbă blândă, plină de har, cu ochi ce oglindeau sfinţenia definind-o în făptura celui pe care îl aveam în faţă, mi-a înmânat, ca de altfel fiecărui seminarist în parte, o Sfântă Scriptură care m-a călăuzit de-a lungul anilor de studiu teologic şi care şi astăzi îmi stă alături ca o mărturie vie a visului care debuta în realitate. „E Prea Sfinţitul ! Justinian! Ne dă fiecăruia câte o Biblie!” şopteam aproape greu perceptibil crezând din tot sufletul că astfel suntem consacraţi să urmăm calea teologiei şi trăirii în Biserica lui Hristos pe care, în mod cu totul inconfundabil, o reprezenta Întâi Stătătorul nostru pe care aveam privilegiul să îl avem în imediata noastră apropiere.

 

2000. Baia Mare. Piatra de temelie pentru construcţia Bisericii „Buna Vestire”. Generalul de faţă. Conduce ostilităţile. Emoţionant. Am în mâinile tremurânde Cartea pe care mi-a dăruit-o. Are să îmi spună ceva:„Am încredere în dumneata! Se va face!” Povară grea. Nu. Misiune. Ordin. Ascultare. Cu entuziasmul tinereţii, cu dorinţa de afirmare, cu dragoste de Dumnezeu şi oameni, cu bucurie, cu lacrimi, în suferinţă. Săvârşitu-s-a!

 

„Ai venit să-ţi mai vezi episcopul?” Mă întâmpină cu voce caldă, părintească, inconfundabilă, generalul, joi, 20 Octombrie 2016. Ne întâlnisem periodic, cu drag şi dor, din sete duhovnicească în ceea ce mă priveşte, dar şi pentru că aveam o dată cu apariţia, sub arhiereasca sa binecuvântare, misiunea de a-i duce, la fiecare apariţie, câteva exemplare din revista „Buna Vestire”. „Mi-ai făcut o bucurie, Florine! Te felicit şi îţi dau o poruncă: Să nu îmbătrâneşti niciodată!” E o poruncă grea, de neîmplinit, dar sensurile ei profunde le desluşesc, după un timid protest cu recurs la firescul desfăşurării şi finalităţii „cortului” în care ne aflăm vremelnic şi pe care îl vom părăsi, la un moment dat, fără împotrivire. „Să nu îmbătrâneşti în spirit şi credinţă. Pe mine nu mă mai ajută trupul, dar am în minte şi în rugăciune fiecare clipă ce a trecut cu înţelesurile ei”. Am înţeles astfel porunca-misiune pe care cu chip senin şi cu privire adâncă, Părintele, mi-a încredinţat-o. Maramureşul însuşi se consacră unei tinereţi perpetue, a spiritualităţii şi trăirii profund duhovniceşti a Părintelui său, Justinian. Recursul la memoria vie continuă şi, privirea caldă, dar hotărâtă, fixează, neîndoielnic, un punct hotărâtor pentru destinul unui ţinut cu care el însuşi s-a identificat, fără rest. „Ce mă făceam eu fără fiii mei?.... fără fiii Rohiei? Am stat odată, într-un moment important din ’94, până la ora 2 noaptea cu patriarhul Teoctist şi cu mitropolitul Plămădeală şi n-am cedat până când mi-au încredinţat un fiu al Rohiei în ajutor şi nu fii ai altor plaiuri, poate vrednici, dar nu potriviţi pentru noi. Să scrii aceasta odată într-o carte!”.

 

Sunt copleşit de acurateţea relatării şi de limpezimea gândurilor care, luminos, o îmbracă pentru a consacra istoriei spre consemnare şi veşniciei spre însemnare dorinţa arzătoare a celui care fără emfază, dar cu hotărâre, fără împotrivire, dar convingător a ştiut să renunţe la sine şi la o carieră aureolară în favoarea unei învieri a ţinutului cu care s-a identificat şi pe care el însuşi a făcut-o posibilă, prin sine şi cu ai săi.

 

„Pastorale” e titlul pe care îl poartă cartea pe care mi-o încredinţează cu ochi zâmbitori şi calzi, aşteptându-mi reacţia după o întrebare pe care, parcă, la fiecare întâlnire o lansează, uneori, fără cuvinte:„Te bucuri?” în timp ce mâinile cunoscătoare ale slovei cuprinse între copertele albastre indică Pastorala din anul 1990 şi apoi cea de la Învierea Domnului din anul 2016. Ani parcurşi prin gesturi fulgurante ale mâinilor neostenite în binecuvântare. „Aceasta e ultima. Alta nu cred că mai apuc să scriu”.

Copleşit de luciditate şi mesaj cad, ca într-un abandon de sine, în braţele larg deschise ale Părintelui, îngânând o rugăciune de mulţumire pentru un astfel de privilegiu existenţial: „Blagosloviţi şi iertaţi, Părinte!”

Lupta va continua, fără îndoială. Secerişul este mult. Energia şi dorinţa de a-L face pe Domnul secerişului să se facă văzut, în ceea ce facem şi suntem, neîndoielnice. Cu dragostea pe care un om poate să o poarte, cu bucuria privilegiului unei contemporaneităţi alese, cu credinţa că orice cruce şi jertfă cu Hristos este împlinitoare, descifrez chipul: generalul se arată a fi cu adevărat, părintele, arhiereul, omul, jertfitorul în inima căruia o lume, lumea credinţei maramureşene are, neîndoielnic, nădejdea împlinirii ei în înviere din orice suferinţă.

Pentru cei care, mefienţi la sfaturile şi dorinţele Părintelui, caută, peregrinând, chipuri substitutive ale dimensiunii duhovniceşti inconfundabile ca cel al Părintelui nostru Justinian, poate că, nu lipsit de sens, ar fi să regăsească în imensa sa moştenire conturul precis, orizontul deschis spre o continuitate şi trăire în duhul şi ucenicia Arhiepiscopului. Când moare o epocă, asemenea celei cu care, privilegiaţi am fost contemporani, nu dezertarea spre tărâmuri ademenitoare, fie şi printr-un contur celest incontestabil, e soluţia viabilă, ci lupta şi rezistenţa în duhul şi ritmul aceleiaşi slujiri. Duhul Sfânt „a umbrit” raiul verde al Rohiei nu pentru a-l epuiza într-o singură epocă justiniană, ci, neîndoielnic, pentru „a naşte” din ea urmaşi şi ucenici, arhierei de anvergură unică, pe care, el însuşi, Arhiepiscopul, încredinţându-i, de facto istoriei ce-i va urma, ne provoacă pe noi în a ne revendica de jure privilegiul de a ne avea unii pe alţii ca „Dumnezeu să binecuvânteze – pe mai departe, în acelaşi duh – împreuna noastră slujire”. Acesta este duhul în care Justinian, Arhiepiscopul, Părintele nostru a înţeles să slujească şi să ne încredinţeze: „Fiecare om e unicat, e un exemplar unic pe care nici el, nici semenii lui nu au dreptul să-l privească cu uşurinţă, ci, dimpotrivă, se cuvine să-l ajute să-şi îndeplinească menirea pentru care s-a născut în lume. Menire pentru care nu se va mai naşte întocmai nimeni, niciodată”.

 

Cu părintească binecuvântare, cu chipul de o blândeţe inconfundabilă, cu destinul său astral, Justinian, Arhiepiscopul şi Părintele nostru e astăzi pe tărâmul veşniciei, de unde, ca dintr-o altă dimensiune a vieţii, imperceptibilă pentru noi, dar, poate, chiar în imediata noastră proximitate, va veghea ca lupta cea bună pentru credinţa şi Biserica străbună să continue, neostenit, prin fiii săi.

 

 

„Să nu îmbătrâneşti în spirit şi credinţă. Pe mine nu mă mai ajută trupul, dar am în minte şi în rugăciune fiecare clipă ce a trecut cu înţelesurile ei”.