Jenant, mișeilor! / Ura de clasă

La noi în popor există o regulă de aur a bunului-simț: de cel slab și de cel mort nu te iei. Adevăratul curaj și adevărata tărie înseamnă să te iei de cei puternici, atunci când sunt puternici, nu atunci când sunt căzuți sau morți.

Pozițiile legate de Ion Iliescu după moartea lui mi s-au părut nu doar de prost gust, ci și un semn de boală morală.

Dacă în timpul vieții nu a fost judecat ori condamnat, e inutil s-o faci după moarte. După trecerea la cele veșnice, singura autoritate de judecare e Dumnezeu. Și aici, pe pământ, poate fi istoria. Deși va mai trece ceva timp până când vom afla adevărul despre evenimentele recente din istoria României.

Orice alte poziții, în asemenea momente, sunt nepotrivite și inutile. Toate protestele, atacurile și criticile puteau avea efect cât timp omul era în viață. După moarte, e doar un spectacol trist de imagine.

 Niciun om nu e doar bun sau doar rău. Și da, Iliescu cel controversat avea dreptate, nu poți scoate faptele omului din contextul istoric al vremurilor.

Ion Iliescu a fost totuși primul președinte al României. Și a fost și el asemeni României postdecembriste: un amalgam greu de definit.

Însă în democrație un om politic e valid prin vot. Iar Iliescu a avut cel mai mare scor electoral de după 1989. A fost deopotrivă iubit și urât. A avut multe „pete negre” în timpul mandatelor, dar și realizări importante. A fost, poate, ceea ce românii își doreau la acel moment.

Ce a făcut bine și ce a făcut rău va judeca istoria. Creștinește și uman, după moartea unui om poți spune doar atât: „Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească”.