Jenant, miseilor / Romania paradoxurilor

Am mai scris, la Revolutie aveam doar 7 ani. Nu-mi aduc bine aminte nici de lipsuri, nici de cozi, nici de libertati ingradite. Stiu doar ca se incetatenise o vorba: “ce-as vrea sa mai prind o zi dupa”. De atunci, am facut aproape o obsesie in a-i intreba pe cei care visau la “lumea de dupa” daca si cat sunt de dezamagiti. Nu pentru ca as fi regretat ca nu m-am nascut in “era comunista” in care nu trebuia sa locuiesc cu chirie, ci primeam apartament de la stat sau in care nu mai aveam someri in jur, ci pentru ca “libertatea de dupa”, inteleasa si traita urat, ne-a adus intr-o Romanie a paradoxurilor. Astazi nu mai vorbim in soapta, strigam, urlam si dam cu pumnul in masa, dar nu mai transmitem nimic. Nu mai locuim in “cutii de chibrituri”, ci in vile mari, garnisite cu piscina, dar avem mintile tot mai inguste si sufletele tot mai mici. Nu mai avem “ratii”, cumparam mult, ne imprumutam mult, dar ne bucuram tot mai putin. Avem carti, avem ziare, dar nu mai avem chef sau dorinta de a le citi. Avem mijloace de comunicare moderne, avem telefoane mobile si calculatoare, dar dialogam tot mai putin si tot mai distant. Facem cercetari despre cum si cat ne putem prelungi viata si tineretea, dar am uitat sa o traim. N-avem timp sa asteptam, n-avem timp sa cladim, n-avem timp sa parcurgem etape, dar ne permitem sa ne irosim timpul cu lucruri inutile. Am “impachetat” Romania intr-o cutie frumoasa, pe care am pus stelele Europei si eticheta democratiei, dar am uitat sa scoatem noroiul din interior. E vremea fast-food-ului, principiilor de genul “time is money”, a solutiilor rapide, a imbogatirilor peste noapte, a lucrurilor de unica folosinta. Si a cutiilor frumoase, in care nu gasesti nimic. Nu stiu daca asta e starea de normalitate a Romaniei si a romanilor si nu stiu daca profesorul Constantiniu se insela cand spunea ca neamul nostru nu mai poate scrie istorie. Dar stiu ca as mai vrea sa traiesc o zi „dupa…” Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro