Jenant, mișeilor! / Încredere și credință

„Nu-i de ajuns să credem în Hristos și în Dumnezeirea Sa. Ni se cere și simțământul mai omenesc, mai puțin teologal, mai intim, mai direct și mai cald, mai apropiat de o relație de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoană la persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieții. E limpede că există o deosebire – măcar că nu e decât o nuanță, echivalentul unui semiton – între credință și încredere. Cei de pe corabia amenințată de mânia valurilor mai cu seamă de încredere nu au dat dovadă. Încrederea are drept temei entități mai puțin abstracte și falnice decât credința: un anume soi de naivitate, de pornire copilărească a inimii, un refuz de a lua în serios hidoșeniile și asupririle lumii neînsuflețite, o încredințare totală a eului care se predă (necondiționat) ocrotitorului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfântul cel mai iubit, puterii numai de El știută. Încrederea e ca un fir telefonic particular, o lungime de undă selectivă care leagă sufletul de obiectul nedezmințitei, neîndoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea creează ceva asemănător unui meterez de apărare, ce nu poate fi străpuns de variatele și complicatele șiretlicuri și subterfugii – adeseori spăimântătoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotărât să surpe tot ce este curat, candid și dârz în sufletul totodată matur și profund pueril al ființei gânditoare.

«Cred în Hristos și am încredere în El» – se cade a fi deviza completă a creștinului. El știe că pe corabia în care străbate marea vieții, în nava aceea oricând expusă scufundării, nu e singur; undeva în ascunzișurile, în umbrele ei se află, dimpreună călătorind, Hristos. Și aceasta îi dăruie un calm, o putere de îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele încercări, dar nu anihilate și prefăcute în deznădejde, haos, rătăcire”.

Nicolae Steinhardt