jenant, miseilor!: Exista onoare dupa alegeri?

Initial, am vrut sa scriu despre alegeri. Apoi, despre penibilele pomeni de campanie si romanii care stau cu mana-ntinsa si stampila pregatita. Apoi, am auzit o poveste despre fenomenul Pitesti si n-am mai vrut sa scriu despre nimic. Poate, si pentru ca cineva a zis ca „despre Pitesti nu se vorbeste, despre Pitesti se tace” sau ca „despre Pitesti au dreptul sa vorbeasca doar pitestenii - iar ei tac”. Dar am aflat ca, intre timp, am devenit toti pitesteni... Batranul si-a inabusit plansul si oftatul prelung si s-a oprit brusc. Si-a dres vocea si a continuat molcom, ca si cand rostea un adevar de netagaduit. „Astazi, nu sunt oameni care nu indraznesc sau nu vor sa faca rau cuiva si, pentru a nu-si pata imaginea, folosesc niste unelte umane? Astazi, nu sunt generatii reeducate, cu creiere spalate? Nu sunt manipulari? Credeti ca fenomenul Pitesti s-a incheiat?”. In fata lui se zarea, in umbra de gratii, o harta a tarii, innegrita de cruci. Harta fostelor inchisori politice. Batranul ofta iar si dadu din cap cu tristete. „O intreaga Romanie a devenit un Pitesti crunt, dureros si uitat. Atata doar ca turcanii de azi nu poarta ciomege in maini, ci promisiuni electorale care ne spala creierele. A promis vreunul ca nu va demola inchisorile politice, a promis cineva ca profesorii cu salarii marite vor promova altfel de modele decat Mihaela Radulescu si Oana Zavoranu? A promis cineva ca memoria veteranilor de razboi care vor primi pensii nu va fi pangarita de indieni care danseaza pe statui? Nu. Dar mai trist e ca nimeni n-a cerut asta. N-a facut nimeni greva si n-a iesit nimeni in strada”. Batranul se opri iar si isi drese vocea: „Stii care a fost cel mai crunt rezultat al fenomenului Pitesti? Victimele au fost transformate in calai. In acest fel, li s-a luat si dreptul la propria nefericire. Si demnitatea. Baza care le dadea curajul si taria sa reziste. Acum, nici noi nu mai suntem victime. Stam cu mana-ntinsa si cerem. Am acceptat masurile pe care ni le-au dat ei si pe care le numim pomeni. Nu sunt pomeni, pentru ca le-am platit scump”. Batranul se opri si continua cu glas scazut: „Le-am platit cu onoarea”. Isi sterse lacrima din coltul ochiului si privi harta innegrita de cruci. Intreaga Romanie parea un Pitesti crunt, dureros si uitat. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro