jenant, miseilor!: Dreptul de a dispretui

Bunica avea trei ani cand strabunicul a plecat pe front, sa-si apere tara. Si nu implinise patru, cand a aflat ca a fost impuscat mortal. Bunicul, cu 10 ani mai in varsta decat dansa, era elev si imi mai povesteste cateodata cum a ramas repetent un an din cauza ca, odata cu ocupatia maghiara, a fost obligat sa invete toate materiile in ungureste. Si cum s-a revoltat ca i-au maghiarizat numele, botezandu-l „Kovacs”. Doi unchi de-ai sai, de douazeci si-un pic de ani, au plecat si ei pe front, asa ca strabunica si o matusa, singurele ramase acasa, s-au angajat „sluji” la „grof”, sa-si intretina familia si sa poata asigura „malaiul cel de toate zilele”. Poate de asta, n-am putut spune niciodata ca mi-e rusine ca sunt roman, desi miseii care pretind ca ne conduc, criza de valori si darul de a manji cu laturi orice „golgota nationala” au ajuns sa-mi provoace un soi de rau fizic. Pana la urma, am ajuns sa cred ca, pentru mine, Romania nu e doar o tara, ci un destin. Nu pot sa plec in Franta sau Italia, de exemplu, si apoi sa arat, dispretuitor, cu degetul spre romani si Romania, nu pot sa aplaud iluzia unei Romanii „democrate si libere” si nici sa inchid usa, sa nu mai vad nimic din ce se intampla in strada. Asa, am ajuns sa-mi creez un fel de „Romanie personala”, cu valorile, melancoliile si eroii care ma mai pot face s-o iubesc. Si imi pastrez dreptul de a iubi Romania, chiar daca, pe valorile ei, falsele modele au montat gratare cu mici si casetofoane din care duduie manele; chiar daca singura forma de patriotism care mai e permisa azi e un soi de duiosenie gretoasa, afisata la manifestari oficiale; chiar daca am aflat ca, intr-un spital de boli incurabile din Romania, exista o camera a dorintelor, in care pruncii bolnavi se roaga sa fie luati, macar o data in scurta viata (traiesc 12-13 ani), dar multora, singura dorinta nu li se implineste si chiar daca Romania e condusa, in mare, de misei. Dar, dupa toate iluziile inselate, asteptarile irosite, dezamagirile, regretele, mai am un drept, pe care nu mi-l poate lua nimeni. Dreptul de a-i dispretui. P.S.: Am crezut intotdeauna ca relatia mea cu Romania e una personala si nu agreez deloc „autobiografiile”. N-as fi scris aceasta rubrica, daca nu se apuca un ales sa dea lectii de patriotism, romanism si morala. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro