Învățătura Sfintei Scripturi privind sufletul omului -Vechiul Testament -

Descriind facerea omului, prorocul Moise spune: „Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” (Fac. 2, 7). Aceste cuvinte sunt foarte greu de înțeles. Tâlcuindu-le fără o bună luminare a minții, fără ajutorul Sfântului Duh, mulți așa-ziși bibliciști au făcut greșeli mari.

                  Preafericitul părinte Patriarh Daniel menționează, în cea mai valoroasă lucrare a sa, că această suflare „nu trebuie înțeleasă în sens panteist, nici că sufletul ar fi o parte din Dumnezeu” (Teologie și spiritualitate)

                   Să vedem care este înțelesul corect al acestor cuvinte. Ilie Miniat precizează că „Sufletul este întipărirea vie a Sfintei Treimi, chipul lui Dumnezeu în om, după fire, după har și după slavă” (Didahii).

                  Biblicistul nostru, pr. dr. Ioan Mircea, afirmă că „Sufletul este darul lui Dumnezeu, care este viață. El este făcut să tindă spre Dumnezeu, de unde vine spre slavă și îndumnezeire” (Dicționarul Noului Testament).

                  Sfântul Efrem Sirul, tâlcuind cuvintele lui Moise, spune că „Dumnezeu luând țărână din pământ l-a făcut pe om și a suflat înăuntrul lui duh de viață” (Cuvinte către monahii din Egipt).

                   Sfântul Ioan Damaschin ne-a lăsat această exegeză: „Sufletul este o substanță vie, prin natura sa invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională, spirituală, fără de formă; se servește de un corp organic și îi dă acestuia puterea de viață, de creștere, de simțire și de naștere.” (Dogmatica)

                    Alt mare sfânt părinte, Sfântul Atanasie cel Mare, consideră că „Sufletul mișcă trupul, iar el pe sine se mișcă singur, deoarece mișcarea sufletului nu este altceva decât viața lui. Despre trup afirmă că este viu atunci când se mișcă, iar mort când încetează a se mișca, adică atunci când sufletul îl părăsește. Sufletul este viața trupului, iar viața sufletului este Duhul lui Dumnezeu” (Scrieri, partea I).

                   Sfântul Macarie Egipteanul ne învață că „Sufletul cere o demnitate, care depășește prin credință și bogăția ei splendoarea și frumusețea cerului și pământului, fiind invizibil și netrupesc și subtil. Năzuința lui firească este tendința spre bine și spre dragostea de Dumnezeu.” (Omilii duhovnicești).

                  Marele nostru dogmatist, Sfântul Dumitru Stăniloaie spune că „Omul e după chipul lui Dumnezeu, pentru că având un suflet înrudit cu Dumnezeu tinde spre Dumnezeu sau se află într-o relație vie cu Dumnezeu. Iar prin această relație menține neslăbită înrudirea cu Dumnezeu” (Dogmatica, vol. 1).

                    Doresc să amintesc și de cuvântul unui alt mare dogmatist, pr. Mihai Pomazanski: „Omul poartă chipul lui Dumnezeu în însușirile mai înalte ale sufletului, îndeosebi în nemurirea sufletului, în libertatea voinței sale, în rațiunea sa, în capacitatea sa de a iubi curat, fără vreun gând de răsplată. Dumnezeu cel veșnic a dăruit nemurire sufletului omenesc, chiar dacă sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci prin bunătatea lui  Dumnezeu. Dumnezeu este liber în mod absolut în acțiunile sale și a dat omului voință liberă și putința de a reacționa liber în anumite hotare (limite). Dumnezeu este preaînțelept și a dat omului o rațiune care este capabilă să nu se limiteze doar la nevoile pământești și la partea văzută a lucrurilor, ci să pătrundă în profunzimile lor, să înțeleagă și să explice sensul lor interior. Dumnezeu i-a creat pe om din bunătatea sa și nu-l părăsește niciodată și nici nu l-a lipsit vreodată de dragostea Sa” (Teologia dogmatică ortodoxă).

                        Așadar, să ne luptăm pentru dobândirea asemănării sufletului cu Dumnezeu. Sfântul Arsenie Boca menționează că „Aspirația sufletului după realizarea desăvârșirii sale, asta este toată istoria omului” (Mare îndrumător de suflete din secolul XX).