Începutul primei domnii a lui Petru Rareș

Pe 20 ianuarie 1527, Petru Rareş urcă pentru prima dată pe tronul Moldovei, domnind până în septembrie 1538. Petru Rareș a fost fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare cu o anume ,,Răreșoaia”, dar a cărei existență însă nu este confirmată documentar. Viața lui Petru Rareș înainte de domnie este destul de puțin cunoscută și, conform unor documente istorice, se pare că Petru a fost în tinerețe negustor de pește în zona Galațiului, motiv pentru care i se mai spunea și „Petru Pescarul” sau „Petru Măjerul”, după numele majelor, adică a unor care mari trase de boi, cu care în acele timpuri se transporta peștele. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor și al ţărănimii, promovând pe plan intern o politică ce urmărea consolidarea autorității statale, îngrădirea puterii marilor boieri și întărirea economică a ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind realizarea unui sistem de alianțe care să-i permită lupta permanentă împotriva turcilor, fapt ce a atras, de altfel, mânia acestora. Astfel, în primăvara anului 1538, va începe campania turcească de pedepsire a lui Petru Rareș condusă de însuși sultanul Soliman Magnificul care, în fruntea a unei armate numeroase, invadează Moldova îndreptându-se spre Suceava. Petru, care dispunea de o mică armată formată mai mult din țărani, se va pregăti și va aștepta lupta, între dealurile împădurite de lângă Botoșani. Bătălia decisivă nu a mai avut loc, deoarece marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei pe nume Mihu, logofătul Trotușanu și alții au pus în aplicare planul de trădare și l-au părăsit pe domnitor, împreună cu o bună parte a oștii. Rămas singur, Petru se retrage spre Mănăstirea Bistrița, apoi dincolo de Carpați în cetatea Ciceu din Transilvania, așteptând vremuri mai bune pentru continuarea luptei contra turcilor. În septembrie 1538, sultanul va intra în Suceava și va pune mâna pe tezaurul Moldovei, tezaur care includea, între altele, și celebra spadă a lui Ștefan cel Mare. Pe tronul Moldovei va fi instalat de către turci Ștefan Lăcustă, care va domni numai doi ani, până în 1540, când va fi ucis de boieri. Cea de-a doua domnie a lui Petru Rareș va începe în 1541 şi, în scurt timp, el va reuși să recapete o parte a teritoriului Moldovei cucerit de turci. Numai că, slăbit de boli, Petru Rareş se va stinge din viață în septembrie 1546 şi va fi înmormântat la ctitoria sa, Mănăstirea Probota. Legenda spune că ultimele sale cuvinte înainte de a muri ar fi fost: „Vom fi iarăși ce-am fost şi mai mult decât atât”.

A doua domnie

După experiența pierderii domniei, Petru nu mai avea încrederea de a purta războaie, mai ales că nu mai avea nici legăturile de altădată cu Muntenia, căci ginerele său, Vlad al VII-lea Vintilă, fusese ucis. Nu a putut să recâștige nici Bugeacul, ocupat de Soliman Magnificul și nici cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă decât ca simple feude (în 1544), căci zidurile acestora fuseseră dărâmate de George Martinuzzi.

În 1541, din ordinul sultanului, l-a prins la Făgăraș pe voievodul Ștefan Mailat și l-a trimis la Constantinopol. În 1542 a încercat fără succes să ocupe Bistrița. Un eșec a fost și implicarea sa cu entuziasm în planul de cruciadă al principilor creștini împotriva turcilor. L-a împrumutat pe Ioachim al II-lea de Brandenburg, capul cruciadei, cu 200.000 de florini, însă inițiativa eșuează în momentul asedierii Budei, în 1542.

A doua domnie a lui Petru Rareș a fost mai liniștită decât prima, fără evenimente militare semnificative, voievodul fiind nevoit să respecte puterea otomană, aflată în acea perioadă la apogeul său. În acest timp a ctitorit mănăstirile Probota (unde se află și în prezent mormântul său) și Râșca, a refăcut mănăstirile Moldovița și Bistrița și a făcut importante donații mănăstirilor de la Muntele Athos. Voievodul, cu totul schimbat după încercările prin care trecuse în perioada 1538-1540, și dovedind multă abilitate diplomatică, a căutat să nu mai fie confruntat cu doi inamici în același timp, inaugurând o nouă politică externă: a păstrat pe față relații prietenești cu sultanul, protectorul și suzeranul său, în timp ce în secret căuta să sprijine orice acțiune antiotomană ce părea să aibă sorți de izbândă (cum a fost cea a principilor germani, sub conducerea margrafului Ioachim al II-lea de Brandenburg, pentru eliberarea Budei, din toamna anului 1542.

Sfârșitul

Mormântul lui Petru Rareș și al Doamnei Elena din biserica Mănăstirii Probota

Petru Rareș a murit la 3 septembrie 1546, într-o vineri, la miezul nopții (după cum relatează cronicarii).

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întrutotul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.

Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:

„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara.”

—Grigore Ureche, Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara.

Ctitor de edificii religioase

Bustul lui Petru Rareș amplasat în Parcul Profesor Ioan Nemeș din Suceava

Continuând tradiția tatălui său, Ștefan cel Mare, Petru Rareș a fost un important ctitor de mănăstiri și biserici. Ajutat și de soția sa, Elena Doamna, a ridicat mai multe biserici și mănăstiri, cele mai importante dintre acestea fiind Mănăstirea Probota (1530, unde se află și mormântul său), Mănăstirea Râșca, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia (1532), Biserica Sfântul Dumitru din Hârlău și Biserica Sfântul Dumitru din Suceava. De asemenea, a refăcut Mănăstirea Moldovița (1537), Mănăstirea Bistrița, Mănăstirea Humor (1535) și Mănăstirea Caracalu de la Muntele Athos.

În timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș au început să fie realizate fresce exterioare la unele biserici moldovenești, renumite în prezent în întreaga lume. O importantă contribuție la apariția acestora a avut-o Grigorie Roșca, mitropolit al Moldovei și văr al lui Petru, un adevărat consilier spiritual al voievodului

Petru Rareș în conștiința urmașilor

Voievodul moldovean a fost adesea evocat de-a lungul vremii în literatură și arte plastice. Astfel, el este eroul principal al dramei Luceafărul de Barbu Ștefănescu Delavrancea. O statuie a sa, operă a sculptorului Ion Dămăceanu (cod LMI IS-III-m-B-04288), este parte integrantă a Grupului Statuar al Voievozilor din Iași. La intrarea în Parcul „Profesor Ioan Nemeș” din Suceava se găsește un bust al lui Petru Rareș, operă a sculptorului Gheorghe Covalschi. Tot un bust al lui se află și în incinta Mănăstirii Moldovița, ctitorie a sa.

De asemenea, o serie de instituții de învățământ poartă numele voievodului, printre care Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava, Colegiul Național „Petru Rareș” Piatra Neamț și Școala Militară de Subofițeri de Jandarmi „Petru Rareș” din Fălticeni.

Origini

Sursele principale care descriu originea lui Petru Rareș sunt Letopisețul lui Grigore Ureche, O samă de cuvinte a lui Ion Neculce și Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir; în toate acestea se afirmă că era un fiu natural al lui Ștefan cel Mare cu o anume „Răreșoaia” și că în tinerețe se ocupa cu „măjeritul” (comerțul cu pește). Există și ipoteza că ar fi făcut parte din familia Cernat, boieri din Țara de Jos, proprietari ai întinsei moșii ce cuprindea lacul Brateș de lângă Galați, din care ulterior Petru Rareș va face danii de pescării unor mănăstiri. O altă ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca. Prin ctitoriile sale de la Baia, Hârlău și Voronețul legat de familia Bârlă, Petru Rareș s-a vădit și el legat de aceste locuri ale eventualei sale familii dinspre mamă. Cert este că ambele ipoteze, care de fapt nu sunt antagonice, conduc la părerea că mama lui Petru Rareș aparținea unui neam de boieri și nu era doar o simplă nevastă de târgoveț, așa cum se afirmă în legendele mai vechi.

Viața lui Petru Rareș înainte de domnie este destul de puțin cunoscută. Ion Neculce consemnează că Petru a fost în tinerețe negustor de pește în zona Galațiului, pe care îl transporta cu măji (maje), niște care mari, trase de patru sau șase boi. De aici și porecla de Petru Măjerul (Măjariul).

Sursa: Lecția de istorie, Wikipedia