În dialog cu Mihaela Sima, cercetător la Institutul de Geografie al Academiei Române

Despre mineritul neferos, redeschiderea mineritului, poluarea apelor, dosarul accidentului AURUL

Recent, Nicolae Bud, specialistul maramureșean în mineritul neferos, autor de cărți și fost parlamentar, a avut o întâlnire stelară, la București, cu specialiști de marcă, cercetători în geologie și geografia mediului. Bud se află pe ultima sută de metri în organizarea, în Baia Mare, a unui simpozion internațional despre geologie și mineritul resurselor minerale. Un subiect arzător în contextul economic actual. Specialistul băimărean a fost la academicianul Mihai Ducea și alți cercetători de la Institutul  de Geografie al Academiei Române. Printre aceștia, doamna Mihaela Sima a prezentat câteva date interesante, mai ales despre Accidentul de la Aurul, din 2000.

Am considerat că  aceste informații sunt importante și pentru cititorii și specialiștii băimăreni, maramureșeni. Vă prezentăm un interviu cu doamna Sima, iar în numerele următoare ale săptămânalului nostru vom avea alte interviuri cu academicieni, cercetători în România și în universități internaționale. 

Reporter: În 2007 s-a închis mineritul neferos, combinatele metalurgice care prelucrau minereul neferos și pe orizontală fabrici din mai multe industrii. Toate acestea din cauza lipsei de metale neferoase. De la aur și argint, la cupru, plumb...Una din motivații, poluarea solului, a apelor, mai ales.

Ca geograf, credeți că a fost o bună soluție?

Mihaela Sima: Rațiunea pentru închiderea mineritului neferos în România a fost în primul rând economică, legată de eficiența economică a unei astfel de activități în anii 2000, cu tehnologii rămase mult în urmă. Cred că aspectele legate de poluarea mediului au fost motive secundare, deși se crease o reputație negativă în media națională și internațională în jurul mineritului, odată cu accidentele de la iazurile de decantare din județul Maramureș, din anul 2000. Se știe, de altfel, că închiderea exploatărilor nu rezolvă automat problema poluării factorilor de mediu, mai ales a apelor, deoarece amplasamentele miniere abandonate continuă să furnizeze poluanți mediului, de aceea se vorbește în aceste cazuri de o poluare remanentă, istorică. Fără un plan adecvat de ecologizare a amplasamentelor miniere (fie că vorbim de guri de mină, de halde, de iazuri de decantare, cariere etc.), de control adecvat al surselor de poluare, de monitorizare pe termen lung, ceea ce necesită, evident, o alocare financiară corespunzătoare, aceste surse miniere vor continua să polueze și vor constitui o problemă de mediu pe termen lung, inclusiv pentru generațiile viitoare. Drenajul minier acid reprezintă cea mai serioasă problemă legată de calitatea apelor în arealele cu activități miniere şi principala modalitate de eliberare a metalelor grele în mediu. Odată ce procesul a fost inițiat, este foarte dificil de oprit. În Marea Britanie, spre exemplu, există studii care arată că și la sute de ani după încetarea exploatărilor miniere, depozitele miniere continuă să contamineze râurile.

Institutul de Geografie a realizat, în perioada 2001-2010, un program extins de evaluare a bazinelor hidrografice afectate de minerit din regiunea Maramureșului și a Munților Apuseni, prin colaborări interdisciplinare internaționale cu colegi din Marea Britanie și Elveția. Ca geografi, privim mediul în mod integrat, sistemic, iar un bazin hidrografic oferă cadrul adecvat al cercetărilor geografice. Privim astfel sursele de poluare și analizăm modalitatea de transfer a poluanților în raport cu aceste surse, modul lor de comportare într-un râu, distanța la care sunt transportați, modalitatea de transport, mediile de stocare ale acestora și procesele care controlează această dinamică. Astfel că studiile noastre au cuprins inclusiv recoltare de probe de apă, soluri, sedimente la distanțe mari față de sursele de poluare, pentru evaluarea impactului transfrontalier al mineritului asupra bazinelor hidrografice.

Concluzia generală a acestor studii este legată de faptul că închiderea minelor nu rezolvă automat și problema contaminării râurilor, fără măsuri adecvate de remediere și ecologizare.

R: Cât de poluate sunt apele din România, fie că vorbim de fântâni, ape curgătoare sau cele subterane?

Mihaela Sima: Calitatea apelor din România cunoaște o evoluție favorabilă în ultimii ani, ca urmare a reducerii unor activități industriale, dar și a unor măsuri de gospodărire mai bună, conform prevederilor și necesităților de implementare a Directivei Cadru privind Apa. Ultimele rapoarte privind calitatea apelor României, elaborate de Administrația Națională Apele Române, indică o stare ecologică bună și moderată pentru cea mai mare parte a corpurilor de apă monitorizate (aproximativ 90%). Cu toate acestea, sunt evident diferențe regionale, existând o serie de surse industriale, agricole sau domestice care conduc la deteriorarea calității apelor. Pe lângă deversările de ape industriale insuficient tratate (inclusiv apele care tranzitează arealele miniere), care ar fi o primă sursă majoră de deteriorare a calității apelor, o altă sursă importantă o constituie localitățile, satele și orașele care nu dispun de sisteme eficiente și extinse de colectare și de tratare a apelor uzate menajere, deci provenite de la gospodăriile locuitorilor.  Deși, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană și mai ales în ultimii ani, cu ajutorul fondurilor europene, s-au făcut progrese notabile în extinderea rețelelor de alimentare cu apă potabilă a satelor, problema evacuării și tratării apelor uzate rămâne în mare parte nerezolvată, mai ales în localitățile mici și medii. Lipsa infrastructurii de canalizare și a stațiilor de epurare sau tratare conduce la deversări frecvente și directe ale apelor menajere în râuri, în canale de scurgere sau în rețeaua hidrografică locală, contribuind astfel la degradarea calității apei în mod persistent. Aceste deversări menajere deteriorează calitatea apelor și adaugă o presiune suplimentară asupra ecosistemelor acvatice, prin aportul de materie organică și agenți patogeni, ceea ce poate conduce la procese de eutrofizare, dezechilibre biologice și degradarea calității apei pe termen lung. Am putea menționa aici și „tradiția” care încă se păstrează în România, de depozitare ilegală a deșeurilor casnice pe malurile râurilor, deși s-au făcut eforturi mari în ultimii ani de asigurare a sistemelor de colectare selectivă a deșeurilor reciclabile în fiecare localitate. Poluarea cu plastic și microplastic este încă insuficient cunoscută și monitorizată, dar va fi o problemă de mediu în creștere în anii următori. Și, din păcate, despre toți acești poluanți emergenți ai apelor, puțin cunoscuți încă– fie că vorbim de particule de plastic, de medicamente sau de produse cosmetice și de îngrijire personală – se discută prea puțin și, mai grav, nu sunt incluși în activitatea curentă de monitorizare a calității apei. Avem foarte puține date despre poluanții emergenți proveniți din spitale sau chiar din gospodării – medicamente, antibiotice, suplimente alimentare – care ajung direct în rețeaua de canalizare și de acolo mai departe, în emisarii principali, netratați. Din păcate, nu se asigură o colectare corespunzătoare a medicamentelor expirate de la populație.

Iar problema devine și mai vizibilă în cazul râurilor mici, fie ele urbane sau care traversează satele. Acestea sunt cele mai afectate de apele menajere contaminate și de substanțele provenite din consumul zilnic: uleiuri, detergenți, medicamente, produse de igienă sau resturi de plastic. Și, totuși, nimeni nu le tratează, nici măcar nu le monitorizează sistematic.

În același timp, în zonele rurale, mai ales în regiunile de câmpie cu activitate agricolă tradițională și utilizare pe scară largă a îngrășămintelor, apa din fântâni este adesea expusă riscului de contaminare cu nitrați proveniți din fertilizarea excesivă a solurilor, ceea ce poate conduce la probleme serioase pentru sănătatea umană, mai ales în rândul copiilor. De asemenea, în sud-vestul României, în zonele unde se exploatează sau unde s-au exploatat cărbuni fosili, apele freatice sunt frecvent contaminate cu hidrocarburi policiclice aromatice, metale grele, produși ai sulfului și elemente radioactive, generând riscuri crescute pentru sănătatea umană, inclusiv potențiale afecțiuni renale asociate contaminării de lungă durată.

Apele subterane sunt în general mai bine protejate, dar nu complet ferite de poluare, mai ales în zonele unde lipsesc sistemele eficiente de canalizare sau unde activitățile industriale au lăsat un impact istoric.

Prin urmare, deși România dispune de resurse importante de apă, rămâne în continuare importantă provocarea unei monitorizări eficiente și a unor măsuri de protecție adecvată, în special acolo unde presiunile antropice, precum activitățile industriale, agricultura intensivă sau apele uzate menajere, pot afecta calitatea și securitatea resurselor de apă. În contextul actual al schimbărilor climatice, cu variații importante în disponibilitatea resurselor de apă la nivel regional, cu atât mai mult se impune acest echilibru și o grijă crescută față de resursele de apă.

R: În contextul geopolitic actual se vorbește de o redeschidere a mineritului neferos. Credeți că se poate?

Mihaela Sima: Cu voință politică și investiții adecvate, sigur că se poate. Dar eu cred că nu mai poate fi vorba de minerit la scară largă, ca în perioada comunistă, ci de proiecte punctuale. Cererea de metale care să susțină nevoile societății actuale e în continuă creștere, mai ales de materii prime critice aflate sub monopolul anumitor țări, așa că deja se pune în discuție și la nivelul Europei necesitatea redeschiderii mineritului. Se vorbește tot mai mult despre necesitatea gestionării adecvate a deșeurilor miniere în contextul economiei circulare, astfel că haldele sau iazurile de steril ale vechilor exploatații ar putea face parte dintr-un astfel de plan de redeschidere. Orice discuție ar fi în această direcție, din punctul de vedere al mediului e necesar ca orice proiect de redeschidere să țină cont de perturbările istorice ale mediului în arealele respective și să ia în considerare ceea ce se moștenește din trecut. Este o nouă șansă către un minerit durabil, cu impact redus asupra mediului, prin care să se remedieze şi ceea ce a fost afectat în trecut, cu știința și tehnologia secolului actual.

Un minerit durabil presupune nu doar dezvoltarea economică și profitul, ci în egală măsură dezvoltarea socială, crearea de locuri de muncă, siguranța lucrătorilor în minerit și grija pentru comunitățile miniere afectate, concomitent cu cea pentru mediu.

R: Din punctul dumneavoastră de vedere cum ar trebui să se lucreze în mineritul neferos, dacă ar fi redeschis, știut fiind că este o activitate poluantă?

Mihaela Sima: Categoric cu cele mai bune tehnici disponibile existente în momentul de față pentru o exploatare responsabilă, cu impact redus asupra mediului și cu planuri de refacere ecologică post-exploatare și de conservare, care să fie asumate de compania minieră încă din faza de proiect a activității. Pentru acest lucru, e nevoie de o fundamentare pe studii interdisciplinare adecvate, în care să fie incluși specialiști din mai multe domenii. Este clar nevoie de specialiști foarte buni, formați la nivelul cerințelor actuale ale mineritului. România a avut o școală minieră de tradiție și de renume, pe care evident că a afectat-o în mod negativ această etapă de închidere a minelor, deci mi se pare critică formarea profesională din acest punct de vedere și creșterea interesului față de această profesie. E nevoie de tehnologii noi care să asigure o recuperare bună a metalelor, cu impact redus asupra mediului, experimentate și validate în alte locuri pe glob, unde mineritul a continuat să fie o activitate profitabilă.

Orice proiect minier nou se bazează și pe modul în care este acceptat de public, de comunitate. Un fapt interesant din studiile noastre în Maramureș și Apuseni este tocmai acest grad ridicat de acceptare socială a acestei activități de minerit de către comunitățile locale. Mineritul a fost o activitate tradițională, transmisă din generație în generație în comunitățile miniere, care a asigurat dezvoltarea și venitul locuitorilor, astfel că oamenii au acceptat cumva și efectele negative ale acestei activități, iar închiderea mineritului a dus la sărăcirea populației din aceste comunități și migrarea forței de muncă în străinătate. Am fost surprinsă să observ că, chiar dacă oamenii știau că nu pot folosi apa din propria fântână pentru băut, pentru că era poluată de la activitățile miniere și că râul care curge prin localitatea lor e de culoare portocalie, deci nu de calitate bună, regretau faptul că se vor închide exploatările, care asigurau o anumită stabilitate a venitului familiei și al comunității. Eu cred că acest grad ridicat de acceptare a mineritului este o șansă bună pentru orice nou proiect viitor.

Subliniez încă o dată ideea că, pentru orice proiect minier nou, e esențială implicarea activă și transparentă a comunităților locale, care să beneficieze nu doar prin crearea de locuri de muncă stabile și bine plătite, ci și prin investiții concrete în infrastructura locală, servicii publice și calitatea mediului. Este important ca o parte echitabilă din veniturile generate de companiile care vor iniția noile proiecte miniere să revină comunităților locale și regionale și să fie folosite și pentru dezvoltarea acestora.

Totodată, trebuie avută în vedere și componenta de valorificare turistică și culturală a patrimoniului minier deja existent. În numeroase țări cu tradiție în domeniul extractiv, cum ar fi Polonia, Serbia sau Germania,  închiderea sau conservarea perimetrelor miniere a fost însoțită de inițiative de reconversie a peisajului industrial: de la reamenajarea versanților excavați prin împădurire, la crearea de parcuri tematice, centre de agrement și trasee turistice, dotate cu infrastructuri ecologice moderne (inclusiv stații de epurare dedicate pentru apele de mină și reducerea poluării istorice). Un alt aspect valoros este creșterea gradului de conștientizare a identității și trecutului minier, prin deschiderea unor muzee interactive sau centre educaționale în foste galerii de mină. Este important ca viitoarele politici de reindustrializare să aibă în vedere această componentă de patrimoniu și educație, care poate contribui nu doar la diversificarea economică a regiunilor miniere, ci și la păstrarea unei memorii colective necesare generațiilor viitoare.

Așadar, redeschiderea mineritului neferos este posibilă, din punctul nostru de vedere, dar nu trebuie privită ca o simplă întoarcere la trecut, ci ca o reinventare a modelului minier, adaptată la realitățile actuale ale unei economii verzi și reziliente.

R: În urmă cu ceva ani, la Baia Mare a avut loc accidentul ecologic de la Aurul. Ați făcut un raport în legătură cu acest eveniment. Ce ne puteți spune?

Mihaela Sima: Trebuie să recunoaștem că accidentele la iazuri sunt cele mai periculoase evenimente legate de minerit, pentru că au un impact puternic asupra mediului prin faptul că se eliberează brusc o cantitate mare de deșeuri miniere și ape uzate în cursurile de apă. Totodată, ele se pot solda chiar cu pierderi de vieți omenești. Accidentele la iazurile de decantare nu sunt chiar atât de rare, oficial au fost raportate pe glob peste 220 de accidente la iazuri de decantare din lume, din anul 1960 până în prezent.

În anul 2000 au fost de fapt două accidente la iazurile de decantare din județul Maramureș: unul în luna ianuarie, la Baia Mare, la un iaz aparținând companiei Aurul (în bazinul hidrografic Săsar-Lăpuș-Someș) și unul în martie la Novăț (în bazinul hidrografic Vaser-Vișeu). Aceste accidente au atras enorm atenția la nivel internațional, vorbindu-se în mijloacele media despre ele mult timp, ca urmare a poluării transfrontaliere, îndeosebi cu cianuri, unda de poluare ajungând pe râul Tisa, pe teritoriul Ungariei.

Cercetători din Institutul de Geografie, în colaborare cu specialiști de la Universitatea din Wales (Marea Britanie), au desfășurat imediat după aceste accidente (în martie și iulie 2000) un amplu program de evaluare a impactului pe termen lung al acestor accidente, în ceea ce privește poluarea cu metale grele. S-au colectat atât probe de apă, cât și de sedimente de râu și de luncă din secțiuni alese după o metodologie foarte clară, care să le asigure reprezentativitatea la nivel teritorial, pe toate râurile afectate de minerit din Maramureș și în aval, pe Someș și Tisa, până la confluența cu Dunărea.

Rezultatele studiilor, publicate în reviste de specialitate din țară și din străinătate, au arătat că râurile afectate de activitățile miniere sunt foarte contaminate cu metale grele în apropierea iazurilor de decantare la care s-au produs accidentele, în primii 10-20 km, după care concentrațiile scad foarte mult în aval de acestea. Astfel, râurile Someș, Vișeu sau Tisa nu prezentau concentrații ridicate de metale grele în apă. Concluzia principală a cercetărilor de atunci a fost că, într-adevăr, accidentele în sine nu au avut un impact pe termen lung semnificativ, râurile principale refăcându-se foarte rapid în urma acestora. Mai degrabă, principala problemă de mediu o constituie poluarea istorică, mulți ani de deversări necontrolate de ape și deșeuri uzate de la amplasamentele miniere, care au periclitat calitatea apelor pe teritoriul României și au dus la depunerea de sedimente contaminate în luncile râurilor. Acestea pot constitui o sursă secundară de poluare mulți ani de acum înainte, pentru că pot fi reactivate și reintroduse în râuri, mai ales în timpul inundațiilor.

La ora actuală, prin tehnici moderne de amprentare izotopică, se poate stabili exact proveniența poluanților din sedimentele unui râu, practic cât a contribuit fiecare amplasament minier la poluarea generală a sistemului hidrografic. Există un studiu interesant în acest sens al acestei echipe de cercetare despre care v-am spus, publicat în 2010, privind proveniența sedimentelor contaminate din cursul Dunării.

R: Cât de mult se implică sau ar trebui să se implice Academia, prin institutele sale, în astfel de activități economice? 

Mihaela Sima: În ceea ce privește implicarea Academiei Române în activități legate de resursele minerale, consider că cel mai în măsură să ofere un răspuns detaliat este colectivul Secției de Științe Geonomice, sub coordonarea căruia s-au realizat, de-a lungul timpului, numeroase studii de referință privind potențialul și valorificarea resurselor minerale ale României, la scară națională.

Din perspectiva Institutului de Geografie al Academiei Române, cercetarea nu are ca obiect predilect activitățile economice de exploatare a minereurilor neferoase, ci aceasta se concentrează mai degrabă pe evaluarea complexă, interdisciplinară, a impactului social și de mediu generat de aceste activități. Astfel, în cadrul planului anual de cercetare, Institutul desfășoară o temă dedicată analizei amplasamentelor miniere din România, cu accent pe realizarea de baze de date spațiale și pe evaluări privind stabilitatea versanților, haldelor și iazurilor de decantare, reziliența comunităților miniere la diverse tipuri de riscuri, impactul schimbărilor climatice asupra acestor regiuni și percepția populației locale asupra fenomenului minier.

Considerăm că astfel de contribuții pot oferi suport esențial în procesele de planificare teritorială, luare a deciziilor și definire a unor politici publice sustenabile în domeniul resurselor minerale.