
Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Baia Mare, România
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
Luni , 11 Septembrie , 2006
Europa împotriva Asiei
* 12 septembrie 490 î. Hr. – batalia de la Maraton
Victoria de la Maraton a fost realizata de Atena doar prin fortele sale. Cetatea lui Cecrops, mândra de stravechile-i traditii si de mai noua-i prosperitate, a capatat din acel moment aureola unei exceptionale glorii militare. Fata de Sparta, pâna atunci fara rival în domeniul armelor, si-a dobândit un prestigiu ce-i va servi ambitiile pe cale de a se naste. Dar mai ales, mai mult decât oricând înainte, expeditia lui Darius împotriva Atenei i-a facut pe greci sa devina constienti de ceea ce însemna elenismul în fata puternicului imperiu persan.
O anecdota spune ca Darius I, Marele Rege al Persiei, dupa ce anexase toate cetatile grecesti din Ionia, a pus sa i se repete în fiecare zi „sa-si aminteasca de atenieni”. Lui Darius i se parea periculos sa lase partea europeana a lumii grecesti în libertate, pe când, pe cea din Asia reusise s-o reduca la o crunta servitute. Anexarea Greciei i se parea cu atât mai usoara, cu cât se informase mai temeinic asupra ei si stia ca fortele grecesti erau neînsemnate în comparatie cu ale sale.
S-a vorbit despre nazuinta Marelui Rege de a fauri un imperiu universal, afirmatie ce se bazeaza pe titlurile grandilocvente pe care le folosea în inscriptii, titluri mostenite de fapt de la monarhiile sumeriene si babiloniene. De fapt, ambitiile lui erau mai modeste si mai realiste: sa adauge cuceririlor predecesorilor sai si ale sale proprii, o noua satrapie, Grecia.
Atacul persan
În anul 492 î.Hr., ginerele lui Darius, Mardonios a fost trimis sa ia în stapânire Tracia si Macedonia, vasale imperiului persan înca din anul 512 î.Hr., dar, ranit, acesta a fost obligat sa-si întrerupa marsul spre Atena. În anul 490 î.Hr., o flota persana s-a îndreptat spre Grecia si a obtinut prin intimidare alianta mai multor orase. Darius dorea sa pedepseasca Eretria si Atena, care trimisesera armate în ajutorul grecilor din Asia, rasculati împotriva dominatiei persane în 499 î.Hr.
Expeditia persana a fost condusa de Datis si Artafernes. Sub comanda acestora se aflau importante forte de infanterie si cavalerie persane (posibil 25.000 de oameni) transportate pe mare sub protectia vaselor de razboi. Hippias, fostul tiran al Atenei, fiul lui Pisistrate, le întovarasea cu scopul de a-si restabili autoritatea în Attica, gratie ajutorului persan. Hippias conta pe sprijinul si complicitatea atenienilor care-si aminteau de regimul pisistratizilor ca despre o „vârsta de aur” a Atenei.
Persii au crutat Delosul, au distrus în întregime Naxosul, au supus Cicladele, au devastat teritoriul cetatii Caritos din Eubeea, au cucerit Eretria, dupa un asediu de sase zile, în urma unei tradari, dupa care trupele de invazie au fost debarcate pe tarmul oriental al Aticii, în golful de la Maraton.
În fata pericolului iminent, Atena a cerut ajutorul Spartei. Lacedemonienii însa, retinuti de un scrupul religios, nu s-au pus în miscare înainte de a fi luna noua, sase zile mai târziu. Când spartanii au ajuns la locul bataliei, aceasta se terminase. Atena nu se putea astepta la nici un fel de îndurare din partea persilor si la nici un fel de ajutor din partea celorlalti greci. Sparta s-a retransat în spatele unor pretexte religioase pentru a nu interveni în conflict, si numai curajoasa Platee a avut curajul sa trimita atenienilor câtiva hopliti. Herodot nu da informatii referitoare la efectivul armatei ateniene, dar scriitorii de mai târziu arata ca Atena avea între noua si zece mii de ostasi. Deoarece e vorba probabil numai de forta militara principala, hoplitii, trebuie sa mai adaugam si un anumit numar de soldati usor înarmati si de sclavi. Pausanias sustinea ca la Maraton pentru prima data sclavii au luptat alaturi elini.
Victoria hoplitilor
Adunarea poporului atenian a hotarât sa accepte lupta în câmp deschis, în loc sa primeasca asaltul în spatele zidurilor cetatii. Unul din cei zece strategi alesi, Miltiade cel Tânar, care mai avusese de-a face cu persii cu ocazia unei expeditii coloniale în Chersonesul tracic, a facut sa fie luata aceasta hotarâre. Tot Miltiade a jucat un rol hotarâtor pe câmpul de bataie, determinându-l pe polemarhul Calimah, seful suprem al armatei ateniene, sa declanseze fara întârziere atacul.
Armata persana, aflata cu spatele la mare, era aprovizionata de flota care stationa în golf. Atenienii au fost aranjati în linie de bataie pe înaltimile de la Agriliki si Krotoni de catre Miltiade, fostul tiran al Chersonesului, alungat din statul sau de înaintarea persilor. Abilul strateg a atacat dezlantuit, profitând fara îndoiala si de plecarea unei parti din armata persana, si vitejia nesperata a oamenilor sai i-a împins pe dusmani pâna în mare. Ajutati de o mie de soldati veniti de la Plateea, aliata credincioasa a Atenei, hoplitii au atacat în pas alergator infanteria persana, cel putin de doua ori mai numeroasa decât ei, si au adus-o în stare de deruta dupa o grea lupta corp la corp.
Miltiade si-a desfasurat fortele la o bataie de sageata de persi si a început asaltul. La început, persii au înaintat în partea centrala a frontului, dar în cele doua aripi grecii au reusit sa-i copleseasca repede, întorcându-se apoi împotriva dusmanului învingator la centru si zdrobindu-l. Presiunea deosebit de puternica exercitata de rândurile compacte ale hoplitilor a zdrobit si risipit masa lipsita de coeziune a arcasilor si calarimii persane. Ultimii metri ce-i mai desparteau de dusmani au fost strabatuti de hopliti în goana, rezultatul fiind „o lovitura de berbece” care a zdruncinat rândurile armatei persane.
Flota persana i-a cules pe învinsi si a ridicat ancora. Calimah si cel putin doua sute de atenieni au cazut în lupta, fiind îngropati într-un tumul comun care domina înca si astazi, din mijlocul maslinilor, câmpia litorala de la Maraton.
Persii au pierdut aproape 6.500 de oameni, dar majoritatea trupelor persane s-au reîmbarcat, în ciuda eforturilor depuse de greci pentru a le împiedica. Atunci si-a pierdut mâna, sub o lovitura de topor, Cinegiros, fratele lui Eschil, încercând sa opreasca, tinând-o de pupa, o corabie dusmana. Grecii au reusit sa captureze doar sapte corabii persane.
O victorie cu urmari capitale
Câtiva tradatori necunoscuti, aristocrati sau partizani ai tiranilor, au chemat în zadar flota barbara în orasul lipsit de aparatorii sai. În aceeasi zi, Miltiade si ceilalti strategi au readus armata la Atena, ajungând la timp pentru a preîntâmpina o încercare de debarcare a persilor la Faleron. Regruparea în mare viteza a atenienilor înspre oras a facut ca persii sa renunte la ideea unei noi debarcari. Vazând coasta aparata, Datis si Artafernes n-au mai insistat si s-au reîntors în Asia, ducând cu ei prada si prizonierii facuti în Ciclade si Eubeea.
Pentru prima data, atenienii s-au salvat ei însisi si au salvat, în acelasi timp, Grecia. Plini de o legitima mândrie, atenienii si-au putut onora mortii strânsi într-un tumul înalt si oferi un tezaur zeului din Delfi.
În ochii lui Darius operatia a putut trece drept pe jumatate reusita. Desigur, Atena scapase de razbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celalalt oras vinovat de a fi ajutat pe ionienii rasculati, a fost aspru pedepsit. Eretrienii capturati au fost deportati la Arderika, la nord de Susa, în Luristan, regiune în care se afla în exploatare un put petrolier. Cincizeci de ani mai târziu, atunci când a trecut Herodot prin aceasta zona, ei îsi mai pastrau limba si datinile.
Cu toate acestea, jefuirea oraselor Eubeei, a Naxosului, marele numar de prizonieri, nu puteau face uitat esecul debarcarii în Atica. Persii aflasera ca pentru a aduce Grecia sub ascultare, o debarcare sustinuta de flota era insuficienta. Darius a reluat pe scara mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului persan au întârziat punerea lui în aplicare. Înfrângerea persilor la Maraton a determinat revolta Babilonului si a Egiptului, revolte care s-au prelungit pâna dupa moartea lui Darius. Urmasul sau, Xerxes, a trebuit sa restabileasca mai întâi ordinea în Egipt înainte de a planui o noua expeditie în Europa.
Ceea ce pentru persi nu parea decât un esec lipsit de importanta, a fost în schimb pentru greci, si a ramas pe buna dreptate în amintirea oamenilor drept o victorie cu urmari capitale. Temuta armata persana a fost, pentru prima oara, împrastiata în câmp deschis de catre hopliti, ea care paruse pâna atunci de neînvins. La Maraton, a fost salvata nu numai viata si independenta unui popor, ci o întreaga civilizatie.
Începutul unui razboi aprig
Marele strateg Temistocle a înteles ca batalia de la Maraton nu fusese decât începutul unui razboi aprig si de lunga durata împotriva Greciei.
„Nori înspaimântatori se abateau dinspre rasarit. Marea putere persana continua sa ameninte independenta micilor orase dezbinate ale Eladei. Regii persani aveau nevoie de noi cuceriri, pentru a-si putea mentine si consolida puterea, iar esecul primelor campanii întreprinse împotriva Greciei n-a fost în stare sa-i opreasca. Chiar si batalia de la Maraton, care s-a încheiat cu înfrângerea armatei, pâna atunci de nebiruit, a Marelui Rege, nu i-a speriat pe persi: prea era vadita superioritatea fortelor uriasului stat, ce se întindea din Egipt pâna la fluviul Ind, asupra micului popor iubitor de libertate al Greciei”, scria dupa câteva secole Plutarh.
Bunul comun al Europei
„A fost oprita încercarea de a impune Greciei nu numai dominatia straina, ci si o filozofie politica, cea a marilor state orientale, unde, sub autoritatea suveranului de drept divin, traiesc nu cetateni, ci supusi, gloata fara nume, în care individul se sufoca. Acesta este destinul pe care luptatorii de la Maraton, maratonomahii, au refuzat sa îl accepte pentru ei însisi, pentru fratii si urmasii lor. În fata unei Asii a carei putere si bogatie stiau foarte bine ca se întemeiaza pe supunerea maselor de oameni capriciilor unui monarh absolut ei au aparat cu armele idealul juridic al cetatii formate din oameni liberi.
Când în lumina proaspata a unei dimineti de început de toamna soldatii lui Miltiade, purtând pe brat scutul rotund si balansându-si sulita lunga, au pornit la atac în pas alergator în directia persilor, a caror masa întunecata se detasa contra luminii pe fundalul valurilor stralucitoare ale marii, ei nu luptau doar pentru ei, ci si pentru o conceptie despre lume ce avea sa devina mai târziu bunul comun al Europei.” – François Chamoux.
Vrajba între atenieni
Grecii au fost siliti sa-si paraseasca pozitiile atât de bine aparate si sa-i atace pe persi în câmp deschis nu din considerente de ordin militar, ci din considerente pur politice. „Daca nu vom da lupta, sunt convins ca o nespusa tulburare va pune stapânire pe mintile atenienilor si îi va face sa încline de partea persilor; dar daca vom porni la lupta mai înainte ca vrajba sa se întinda printre atenieni, atunci cu ajutorul zeilor celor drepti, vom putea iesi învingatori”, argumenta Miltiade necesitatea declansarii cât mai rapide a atacului.
Miltiade, învingatorul de la Maraton, a întreprins pe riscul sau, dar cu bani obtinuti sub forma de împrumuturi de la atenieni, o expeditie împotriva insulei Paros, sub pretextul de a-i pedepsi pe locuitori pentru ajutorul acordat persilor. Expeditia s-a soldat cu un esec si adversarii lui Miltiade au cerut condamnarea la moarte a acestuia. În cele din urma, cel care salvase Atena la Maraton a fost condamnat pentru tradare la închisoare, loc în care a si murit.
Ioan BOTIS
ibotis@gazetademaramures.ro