Bdul Traian, Bloc 23, Ap. 9
Baia Mare, RomĂąnia
0362-401.331; 0362-401.332
office@gazetademaramures.ro
MarĆŁi , 9 Noiembrie , 2010

EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Rezistenta prin muzica

de Gazeta de Maramures
* Inca din anii studenției am simțit presiunea ce se exercita asupra profesorului meu, Sigismund Toduța, doctor in muzicologie la Roma, deci „spion al Vaticanului”, și cumnat al episcopului Suciu, mort in inchisoare la Sighet. Șicanele de tot felul se reflectau, firesc, și asupra studenților sai, inclusiv prin articolele in presa: formalism, orientare pro-occidentala, ba chiar reproșul ilar, in ce ma privește, ca sunt influențat de…Bartok! Aceasta era atmosfera anilor ’50, cand la București, grupul lui Matei Socor reușise sa-l alunge din Conservator pe Mihail Jora, cumnatul lui Grigore Gafencu. In aceeași perioada, Pascal Bentoiu și Ștefan Zorzor, ai caror tați au murit in inchisoare, au muncit 3 ani in mina, la „detașamentele de munca”, iar Mircea Istrate a fost exmatriculat de la Conservatorul din Cluj, pe motive fanteziste, de catre rectorul Max Eisicovici. Dupa terminarea studiilor, am debutat, in 6 aprilie 1958, la Filarmonica din Cluj, cu ciclul „Cetini negre”, pe versuri de Lucian Blaga. Articolul lui Ilie Balea de la revista „Tribuna” a fost scos din șpalt, iar autorul a fost dat ca exemplu negativ timp de doi ani in toate ședințele, ramanand timp de 10 ani preparator. Prin 1962, criticul american, Nicolas Slonimski, ascultand lucrarea mea „Simfonia Brevis”, a decelat influența lui Varese și absența realismului socializat. Rezultatul: șase luni interdicție de radio și presa și admonestari la biroul lui Leonte Rautu și Popescu-Dumnezeu, acesta din urma chemandu-ma personal la o discuție. Intre timp, evident, la Uniunea Compozitorilor, situația mea nu era prea roza, mai ales ca incepusem sa scriu lucrari atonale sau seriale, contrare, evident, orientarilor oficiale. Președintele Ion Dumitrescu, care a avut imense merite in reorganizarea Uniunii Compozitorilor și in reabilitarea lui Mihail Jora, avea o antipatie pronunțata pentru „papistașul” Toduța și, prin ricoșeu, asupra elevilor sai, astfel ca, timp de 7 ani, nu am beneficiat de nicio achiziție, deși aveam multe lucrari cantate sau editate. Grupul de compozitori de avangarda din București, cu care am crescut impreuna, era orientat spre o muzica europeana, occidentala, total opusa „realismului socialist” și calapoadelor sovietice – Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Dan Constantinescu, Rațiu, Marbe, Doru Popovici, Hrisanide, iata cateva nume ale unei generații extraordinare. Am studiat impreuna și am crescut impreuna, iar prin anii ’67-’68 am reușit sa intram intr-o oarecare circulație internaționala: Editura „Salabert”, cursurile de la Darmstadt etc. Am avut privilegiul de a trai in paralel cu o generație de poeți care ne-au inspirat nu puține pagini. Am scris mai multe lucrari pe versuri de Ana Blandiana, Nichita Stanescu, Cezar Baltag, cu care am avut și privilegiate relații personale. Astfel, frontul comun muzica-poezie a funcționat ca un front al primatului esteticului și a dat naștere, cu certitudine, la creații de prima importanța in cultura romaneasca a acelor ani. Extraordinara solidaritate și prietenie care a cimentat grupul nostru de compozitori romani este un exemplu pentru generațiile actuale, care, din pacate, sunt caracterizate printr-o lipsa de unitate și o mentalitate „fiecare pentru sine”. Cu Ansamblul „Ars Nova”, inființat in 1968, am dat multe concerte in care muzica romana, contemporana și straina se exprima liber, in țara și in strainatate, cand ni se permitea ieșirea. Am interpretat sute de lucrari ale colegilor mei, apoi lucrari de Boulez, Stockhausen, Xenakis, Nono sau Berio, americani și, uneori, fara aprobari, romani din diaspora. Daca un instrumentist ramanea in strainatate, urmau tunete și fulgere de la toate „organele”, precum și pauze de ani la plecarile in strainatate. In 1970, festivalul Tineretului de la Bayreuth a programat opera mea de camera „Secretul lui Don Giovanni”. Deși afișele erau deja pe toți pereții, Securitatea i-a gasit un nod in papura tocmai lui „Don Giovanni”, care avea niscaiva rude in R.F.G. Mi s-a sugerat, cu o saptamana inaintea plecarii, sa caut un alt interpret…Astfel, o acțiune care ar fi putut avea un ecou important, inclusiv un proiect de editare a operei la o prestigioasa editura din Berlin, a fost stopat. Concertele pe care le-am ținut la Biblioteca Americana din București s-au lasat de fiecare data cu…cantec, deși aveau toate aprobarile necesare. In ultimul dintre ele, invitațiile au fost facute uitate la Uniunea Compozitorilor, iar formația admonestata. Cu toate acestea, am reușit sa formam un public pentru muzica contemporana. Și in zilele noastre, la concertele similare din București, afluența publicului e simțitor mai mica decat in Cluj, unde tradiția de peste treizeci de ani a „Ars Novei” iși spune cuvantul. Efortul, deseori neremunerat, a fost astfel din plin rasplatit. Contextul vieții muzicale romanești s-a agravat simțitor in ultimii ani ai paranoiei ceaușiste, cand lucrarile de inspirație religioasa erau total interzise la Radio sau Televiziune. Astfel, la Cluj, pe afișele concertelor vocal-simfonice ce aveau loc in Biserica din str. Kogalniceanu (biserica purta denumirea „Edificiul” din str. Kogalniceanu!), „Recviemul” de Mozart avea doar un numar de opus, fara titlu etc. In 1988, corul Madrigal a interpretat la Cluj lucrarea mea, „Testament”, care evoca testamentul Doamnei Teofana, mama lui Mihai Vitezul, scrisa la Manastirea Cozia, pe o muzica religioasa bizantina. Lucrarea a fost interzisa la Radio, iar corul Madrigal a refuzat sa participe la un concert al Zilei Internaționale a Muzicii fara ea. Numeroase alte exemple similare ar putea fi aduse, inclusiv interzicerea limbilor straine in spectacole și concerte, in inregistrarile de la Radio etc. Privind inapoi fara manie, sunt convins ca generația noastra, de o certa valoare și pe plan internațional, și-a facut din plin datoria. Cornel Țaranu (Cluj)