Elie Miron Cristea - primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939)

Dr. Ion Petrovai

Textul de față este o prezentare sintetică a vieții și activității întâiului patriarh al României. Portretul este destinat cititorilor secolului al XXI-lea aflați într-o profundă criză de timp fizic atât de necesar lecturii. Alături de unele date minimale privind viața și activitatea unui fiu al neamului românesc și al ortodoxiei, mi-am propus să creionez principalele domenii în care Elie Miron Cristea s-a dovedit a fi o mare personalitate a României. Tinerețea și maturitatea și le-a dedicat luptei pentru demnitatea și libertatea românilor din Ardeal, iar senectutea a pus-o în slujba BISERICII ROMÂNE ORTODOXE și a ieșirii ei la întâlnirea cu biserica soră a Vaticanului. Ceea ce trebuie să înțeleagă cititorul român de astăzi este ceea ce a înțeles patriarhul Miron Cristea, anume faptul că o societate modernă nu poate funcționa fără instituții menite a pune în practică legile țării.

Într-o familie de țărani ardeleni, la 18 iulie 1868, s-a născut un copil care a primit la botez numele Ilie, dar în înscrisuri a fost trecut Elie. Acest prunc cernut prin multe școli, ajuns matur, a trăit zguduitoare evenimente istorice și, după 57 de ani, a devenit Patriarhul României.

I.P.S. Daniel, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, considerat în anul 2019 de către Papa Francisc „un mare patriarh”, a afirmat următoarele despre Miron Cristea, întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, la împlinirea a 70 de ani de la apusul său: „… având o cultură teologică, filologică și filosofică, dobândită în țară și străinătate, primul patriarh al României, Miron Cristea, s-a impus în istoria Țării și a Bisericii noastre prin trei calități remarcabile: mare luptător pentru libertatea și demnitatea românilor transilvăneni și pentru unitatea poporului român, bun organizator al vieții bisericești și promotor al demnității Bisericii Ortodoxe Române pe plan internațional”[1].

La aceste pertinente considerații este de prisos să adaug ceva, socotind că voi întregi portretul celui avut în vedere. Pentru cititorul secolului al XXI-lea, aflat în mare criză de timp, mi-am propus să realizez o imagine din date, fapte și aprecieri legate de viața și activitatea Patriarhului Miron Cristea. Analiza responsabilă a datelor, faptelor și aprecierilor celor îndreptățiți să le facă va duce, socot eu, la o imagine reală asupra celui avut ca subiect în portretul pe care l-am propus.

În calitatea mea de filolog și om al cuvântului, mă voi opri doar asupra considerațiilor la care subscriu, lăsând altora pe cele pe care eu nu le găsesc îndreptățite. Unele date și fapte cu statut de pietre de hotar în universul lor nu necesită comentarii pentru a fi evaluate corect, iar altele au rolul de a întregi portretul încercat. Cât privește aprecierile, mă voi opri doar asupra acelora pe care le împărtășesc și eu.  

Elie Miron Cristea a fost un copil care a părăsit devreme Toplița sa natală pentru a urma Gimnaziul Săsesc din Bistrița și, ca orice ardelean cu aspirații înalte, studiile și le-a continuat la Liceul Românesc din Năsăud. Atras de cele sfinte, tânărul s-a înscris în anul 1887 la Institutul Teologic din Sibiu, iar pentru alesele sale calități, în toamna anului 1891, a fost recompensat cu o bursă pentru continuarea studiilor la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Regale din Budapesta. De ce chiar acolo? Fiindcă trebuia să-i cunoască temeinic pe cei cu care știa că trebuie să se lupte pentru a-și apăra neamul și credința.

După ce și-a exersat condeiul, începând cu anul 1893, ca redactor la „Telegraful Român” din Sibiu, a colaborat și la alte publicații ale vremii. În anul 1894, la cinci ani de la dispariția prematură a lui Mihai Eminescu, Elie Miron Cristea a început să lucreze la teza de doctorat, atras de viața și opera celui pe care îl va numi pentru veșnicie „luceafărul poeziei românești”[2], ultimul mare poet romantic al literaturii universale.

În 1 iulie 1895, după susținerea tezei de doctorat, Mihai Eminescu – viața și opera – studiu asupra unor creații mai noi din literatura română[3], redactată în limba maghiară,  a revenit la Sibiu, la Mitropolia Ardealului, al cărei bursier a fost între anii 1891 și 1895. Teza a fost publicată la Editura „Aurora” a lui Todoran Endre din Gherla[4]. Prin această lucrare, Elie Miron Cristea este considerat unul dintre cei care au început sistematic studiul operei eminesciene, dar după redactarea acesteia autorul nu a revenit asupra ei pentru a o aprofunda, fiind atras de alte orizonturi ale vremii în care trăia vulcanic.

După anul 1901, când a publicat volumul Proverbe, maxime, asemănări și idiotisme, și-a intensificat activitatea culturală și socială participând la reuniunile Asociației pentru cultura și literatura poporului român din Transilvania; în anul 1905 a fost ales președintele Despărțământului Sibiu al ASTREI. Ajuns lider astrist, Elie Miron Cristea a devenit extrem de activ, susținând înființarea Băncii Culturale Lumina, a Muzeului Etnografic și de artă din Sibiu (căruia i-a scris statutul), a Societății pentru crearea unui fond de teatru român și a Reuniunii române de muzică (căreia i-a devenit președinte). Activul astrist a prezidat conferințele învățătorilor, oferind sprijin școlilor confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii, a ctitorit și a salvat numeroase școli și biserici românești din Transilvania. În plan cultural și social, a purtat corespondență cu oamenii importanți din toate ținuturile locuite de români. Despre cele înfăptuite a scris în presa vremii[5], colaborând la „Telegraful Român” (Sibiu), „Familia” (Oradea), „Gazeta Transilvaniei” (Brașov), „Libertatea” (Orăștie), „Drapelul” (Lugoj), „Luceafărul” (Budapesta), „Țara Noastră” (Sibiu), „Românul” (Arad), „Foaia Diecezană” (Caransebeș) și altele.

Ca semn de apreciere a activității sale pentru emanciparea românilor din Austro-Ungaria, Miron Elie Cristea a fost ales la 21 noiembrie/3 decembrie 1909 episcop al Caransebeșului, iar în 20 aprilie/3 mai 1910  a fost întronizat ca arhiereu. Episcopul a apărat școlile confesionale românești din Banat ca să nu fie desființate de autoritățile vremii. La orizontul istoriei și-a făcut apariția anul astral 1918, Miron Elie Cristea fiind în fruntea românilor ardeleni.

La 28 octombrie 1918, inimosul înalt prelat a participat la constituirea Consiliului Național Român din Caransebeș și a sfătuit poporul: „... – cu mic cu mare, de la vlădică până la opincă – să fie supus Consiliului Național Român”[6], iar asistența la adunare strigă „Jurăm credință!”, după care episcopul a dat: „Binecuvântarea noastră arhierească asupra lucrărilor lui și a conducătorilor lui.”[7].

„Episcopul Miron Cristea a participat alături de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, dând actului Unirii binecuvântarea Bisericii strămoșești. De altfel el a făcut parte și din delegația care a prezentat actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 la București arătând astfel participarea și contribuția bisericii la realizarea unirii din 1918”[8]. Din istorica delegație care a prezentat regelui Ferdinand I Actul Unirii au mai făcut parte transilvănenii Vasile Goldiș, Alexandru Vaida Voevod și Caius Brediceanu.

La 20 mai 1919, episcopul Elie Miron Cristea a participat la slujba de pomenire a lui Mihai Viteazul la Turda. În acest an a intrat în rândul membrilor de onoare ai Academiei Române, iar la 18/31 decembrie 1919 a fost ales mitropolit primat, calitate în care la 26 august 1920 a participat la aducerea raclei cu capul lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște și a început înființarea de noi eparhii (prima fiind cea de la Oradea), dar și a multor organizații și instituții naționale necesare României Mari.

În anul 1920 a înființat eparhia Armatei cu sediul la Alba Iulia și a contribuit la reapariția revistei „Biserica Ortodoxă Română”. În anul 1922 a înființat și a organizat Institutul Biblic și Misiune Ortodoxă, Seminarul Teologic de la Câmpulung Muscel, pentru orfanii de război, care îi va purta numele, și eparhia Vadului, Feleacului și Clujului. Constituția din 1923 a declarat Biserica Ortodoxă Română biserică națională și a sprijinit demersurile de înființare a noii eparhii (în acest an s-au constituit eparhiile Tomisului și Cetății Albei și Ismailului). Tot în acest an, Elie Miron Cristea a delegat reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române la Conferințele Interortodoxe desfășurate la Constantinopol. După ce în anul 1924 a inițiat apariția revistei „Apostolul”, a făcut demersuri pentru o nouă apariție a Bibliei.

Toate aceste istorice realizări au făcut ca, la 4 februarie 1925, să fie ales patriarh, iar la 1 noiembrie, același an, a fost înscăunat ca întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Înalta demnitate religioasă l-a apropiat de sferele puterii; nu l-a obosit, dar l-a șubrezit.

Salba de ctitoriri şi inițiative a mers mai departe şi în anul 1927 a înființat Academia de Muzică Religioasă, a susținut reapariția revistei „Biserica Ortodoxă Română”, iar după ce a vizitat locurile sfinte, în același an, a înființat şi organizat, la Ierusalim, Reprezentanța Patriarhiei Române la locurile sfinte.

Între anii 1927-1930, a fost membru în Înalta Regenţă alături de prințul Nicolae, Gheorghe Buzdugan şi Ion C. Brătianu.

În perioada 1927-1931, a făcut ca Biserica Ortodoxă Română să dețină o Reședință Patriarhală pe măsură şi, între anii 1932-1935, a restaurat Catedrala Patriarhală.

Elie Miron Cristea are meritul de a scoate în lume Biserica pe care o păstorea, iar în anul 1929 a realizat Concordatul cu Vaticanul şi datorită faptului că România devenise unul din statele mari ale Europei care a început a se îngriji şi de românii din alte ţări. În acest sens, în anul 1934, patriarhul a înființat Episcopia Misionară pentru Românii din America.

Formația culturală temeinică din tinerețe şi-a spus cuvântul şi în anul 1936, iar sub oblăduirea sa a fost tipărită Biblia Sinodală, tradusă de către preoții Gala Galaction şi Vasile Radu. Şirul de ctitorii a continuat şi în anul 1937, a fost înființată Episcopia Maramureșului. Prin cuvântul ziditor din pastoralele în care, începând cu anul 1934, patriarhul a cerut clerului să nu se implice în politică. Poziția sa a fost bine primită de către liderii politici şi, între 11 februarie 1938 şi 6 martie 1939, a ocupat funcția de prim-ministru. În textul citat, I.P.S. Daniel, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a pus în lumină o calitate excepțională a Patriarhului Elie Miron Cristea „… un simț profund al simbolului instituțional. De la Patriarhul Miron avem nu numai cârja de argint masiv pe care el a primit-o de la Regele Ferdinand când a fost întronizat (1925), ci și Crucea Patriarhală care se inspiră din crucea sau troița românească din părțile Bistriței. Crucea Patriarhală actuală a fost concepția primului Patriarh al României, Miron Cristea. Mesajul ei simbolic arată că această Cruce se amplifică la infinit. În acest sens, noi avem două expresii artistice majore care ne leagă de eternitate, adică exprimă dorința românilor de nemurire sau dăinuire veșnică: Coloana infinită a lui Brâncuși și Crucea Patriarhului Miron Cristea pe care o putem numi Crucea infinită. Această cruce ne arată că din Iisus Hristos izvorăște și se dăruiește necontenit harul iubirii Sale răstignite și înviate, al iubirii Sale divino-umane care cuprinde tot universul, pentru a-l sfinți și a-l aduna în Hristos și în Împărăția Preasfintei Treimi. De la Patriarhul Miron avem și Stema Patriarhiei Române în care sunt înscrise cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos adresate Sfântului Apostol Petru: „Paște oile Mele” (Ioan 21, 17), adică „păstorește oile Mele”. Astfel, atât Crucea Patriarhală cât și Stema Patriarhiei Române sunt expresia unei conștiințe misionare și pastorale a Patriarhului Miron privind rolul Bisericii în țară și în lume”.

Toate asumările şi inițiativele l-au împlinit ca personalitate a poporului său, dar l-au șubrezit trupește şi timpul „nu va avea răbdare” cu omul care a purtat pe umeri atâtea asumări, stingându-se la 6 martie 1939, la Cannes, unde s-a dus să se tămăduiască trupește.

Prin portretul pe care l-am schițat, mi-am propus să-l conving pe cititorul vremii noastre că Istoria României nu-şi poate închide paginile fără a-l pomeni la loc de cinste pe acest mare român, Elie Miron Cristea.