Cuvinte-cheie: Maramureș, biserică de lemn, ucraineni, Rona de Sus, Crăciunești, demolată, dendrocronologie

Aproape toate satele ucrainene din Maramureș, cu o singură notabilă excepție[1], au avut biserici de lemn.

Este vorba despre localitățile: Tisa, Crăciunești, Rona de Sus, Bocicoiu Mare, Lunca la Tisa, Valea Vișeului, Bistra, Crasna Vișeului, Ruscova, Repedea și Poienile de sub Munte, unele dintre ele, precum Bocicoiul Mare, având chiar mai multe biserici.

Astăzi, se mai păstrează in situ doar biserica din Poienile de sub Munte, în timp ce la Ruscova se găsește o altă biserică veche de lemn, care însă nu a fost construită de comunitatea ucraineană, ci de cea românească din localitatea Moisei, loc de unde a fost strămutată ulterior.

Aproximativ în intervalul 1860-1990, majoritatea lăcașurilor de mai sus au fost demolate sau au căzut pradă incendiilor, fiind înlocuite cu biserici de zid.

Cu toate acestea, două dintre bisericile demolate nu s-au pierdut în totalitate, bârnele lor fiind salvate miraculos în alte construcții și redescoperite foarte recent.

Este vorba despre bisericile de la Rona de Sus și Crăciunești.

Rona de Sus

Fosta biserică maramureșeană de lemn din satul ucrainean de pe Valea Ronișoarei ar fi fost construită, conform tradiției, în anul 1640, de către preotul Ștefan Mascali.

Biserica din lemn de stejar, al cărei hram era „Nașterea Maicii Domnului”[2], a fost descrisă tardiv ca fiind fără boltă, dar cu tavan cu grinzi și scânduri precum la casele țărănești, fiind luminată cu geamuri foarte mici și dese, ușa de intrare având aproape jumătate din înălțimea unei uși normale. Înălțimea sa interioară era de cca 3-4 m, cea totală nu depășea 12 m, iar turnul ajungea pe la cota 20 m[3].

La vizitația canonică din anul 1747 biserica de lemn a fost găsită în stare bună[4], iar la cea din 1774 aflăm că ar fi fost construită în 1646 de către comunitate, fiind apoi reparată tot de către enoriași în anul 1762[5].

Populația localității fiind tot mai numeroasă, credincioșii au început construcția unei biserici încăpătoare de zid, care a fost terminată în anul 1889.

Pe întreaga durată a lucrărilor, „butea” (corpul) bisericii vechi de lemn a fost păstrată neatinsă în interiorul noii construcții, abia la finalizare aceasta fiind demolată.

Apoi, lemnele vechiului lăcaș au fost împărțite, un prim lot fiind transformat într-un birou parohial și o șură la sediul parohiei din Rona de Sus. Biroul parohial a dispărut fără urme, însă șura a fost vândută de către parohie, în anul 1970, muzeului din Sighet, astfel că azi aceasta este expusă la Muzeul Satului Maramureșean, în curtea casei Arba adusă de la Vadu Izei (muzeul referindu-se și acum la aceasta cu titulatura „Șura Arba”, deși provine din Rona de Sus și are o istorie atât de remarcabilă).

Șura este una dintre cele mai impunătoare construcții păstrate în muzeu, pereții, încheiați în așa-zisa „cheotoare românească”[6], fiind alcătuiți din câte 5-6 bârne masive (Fig. 1), cu lățimi de până la 68 cm.

Datarea dendrocronologică a lor[7] a fost efectuată fără să se știe impresionantul istoric al monumentului (care este înregistrat muzeistic ca o șură oarecare), rezultatele fiind deosebite.

Astfel, bârnele au fost datate între anii extremi 1485-1832, cele mai multe probe datând din perioadele 1539-1552, 1677-1699, respectiv 1727-1745. Deși documentele vremii susțin că biserica a fost reparată în anul 1762, datarea dendrocronologică a surprins o singură bârnă datată în anul 1765 și două mai tardive, toate celelalte fiind mai vechi.

Apoi, numărul de inele de creștere surprinse în bârne este unul dintre cele mai ridicate care se cunoscut în România. Nu mai puțin de 12, din cele 35 de probe, aparțin unor bârne ce aveau peste 200 de ani, 3 dintre ele având vârsta de 289, 293, respectiv 294 ani la momentul tăierii survenite în secolele 16-18!

Restul elementelor fostei biserici au devenit grajd cu șură în curtea primarului de atunci, Alexa Semeniuc, construcție pe care am identificat-o pe teren în luna noiembrie 2023. Azi, urmașul acestuia, Vasile Semeniuc, are în grijă anexa gospodărească care conține un număr însemnat de bârne masive ce au aparținut odinioară vechii biserici din Rona de Sus (Fig. 2) care își așteaptă cercetătorii. Numărul total al elementelor provenite din biserică, vârsta acestora, precum și alte caracteristici așteaptă pentru a fi stabilite.

Deocamdată, la grajdul din Rona de Sus nu am identificat elemente specifice de decor, o singură bârnă fiind decorată cu o cruce și cu un semn neidentificat (Fig. 3).

Cele două construcții împreună conservă, probabil, cel mai mare volum de material lemnos aparținând azi unei biserici maramureșene dezafectate.

Datarea dendrocronologică a tuturor elementelor acestora, precum și documentarea lor ar putea stabili locul lor din fostul lăcaș de cult, precum și etapele constructive și posibilul plan al misterioasei biserici de la Rona de Sus.

Crăciunești

Prima biserică din lemn de stejar din așezarea de pe Valea Tisei despre care știm a fost construită în anul 1710[8], atunci când patronatul său era asigurat de către familia Pogany, hramul lăcașului fiind „Sf. Nicolae”[9].

La vizitația canonică din anii 1750, biserica cu turn, acoperită cu șindrilă, era în stare bună[10].

Soarta acestei biserici este neclară: deși se spune că a dispărut în condiții necunoscute și a fost înlocuită cu un locaș strămutat din satul vecin, din datarea dendrocronologică a altarului păstrat în cimitirul din Crăciunești (care, totuși, prezintă semne de mutare) rezultă același an de construcție...

Referitor la biserica despre care vorbim în rândurile de mai jos se crede că a fost construită în Bocicoiu Mare în anul 1608 și mutată la Crăciunești în anul 1860, unde a fost reclădită sub hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

În conscripția din anii 1750-1752, aflăm la Bocicoi nu mai puțin de trei biserici de lemn (niciuna datată)[11], iar într-o altă vizitație canonică, din 1774, se vorbește doar despre una singură, care ar fi fost ridicată în anul 1584 și reparată în 1760[12].

Biserica de lemn din Crăciunești a fost înlocuită cu o nouă biserică parohială de zid, construită între anii 1943-1947, ceea ce a dus la decizia comunității de a vinde materialul rezultat din demolarea din anul 1955 a vechiului lăcaș părăsit[13].

Pe loc a rămas doar absida rectangulară, cu dimensiunile de 3x4 m, alcătuită din bârne masive de stejar încheiate în cheotoare ascunsă, datate dendrocronologic în anul 1710, care poartă semne de mutare (fig. 4) și în interiorul căreia se păstrează piciorul mesei altarului, datând probabil din anul 1736[14]

Spre vest, golul central al „Porții Frumoase” este închis azi cu o ușă veche provenind probabil din aceeași biserică, iar golurile ușilor diaconești sunt înfundate cu scânduri și bucăți de bârne. 

Fundația vechii biserici, vizibilă cu ușurință, se întinde pe lungimea de circa 9 metri lungime către apus, în față străjuind o cruce metalică datând din anul 1874[15].

Recent am aflat[16] că lemnele de stejar ale navei vechii biserici au fost reutilizate pentru construcția a două case din localitate, preotul Victor Petrovai, fiu al satului, știindu-le foarte bine și descriindu-le ca fiind alcătuite din bârne masive – late de până la 60 cm și frumoase, albe, nu înnegrite, precum cele ale absidei altarului, ceea ce ne-ar putea duce cu gândul la faptul că altarul are o altă proveniență și vechime decât restul fostei biserici...

Prima casă, mai mică, cu o singură încăpere și care la reconstrucție i-a fost adăugată și o șatră cu stâlpi sculptați, respectiv o pivniță, a fost vândută după 1989 probabil în străinătate și strămutată din sat, pierzându-i-se urma.

Cea mai mare parte a bârnelor fostei biserici se păstrează azi în pereții unei alte case din Crăciunești, pe str. Tribușanca la nr. 199, proprietar fiind Ioan Hoșciuc. Dimensiunile primare ale casei la momentul vizitei noastre (iunie 2025) erau de circa 10,5 m lungime, 3,9 m lățime, respectiv 2,3 m înălțime. Casa a fost recent modernizată, adăugându-i-se o verandă, în timp ce pereții masivi (spre sud erau doar 3 bârne, se pare) au fost acoperiți în întregime cu material izolant și tencuiți.

Este cert însă că cea mai mare parte a navei bisericii vechi se află aici.

Biserica din Crăciunești apare într-o poză rarisimă din anul 1913, realizată de Szinte Gábor și păstrată la Muzeul Etnografic din Budapesta. (fig. 5)

Imaginea ne arată o construcție de tip bazilical, cu turn scund a cărui galerie are stâlpi și console frumos decorate, acoperită cu șindrilă și cu un neobișnuit luminator realizat în învelitoare pentru a se putea asigura o minimă vizibilitate în podul bisericii. Ferestrele navei, de formă rectangulară și destul de mari, sunt probabil rezultatul unor intervenții ulterioare. Stâlpul vertical care apare în peretele naosului arată clar o adăugire care nu se repetă însă în partea superioară. Aceasta ne duce la presupunerea că, la un moment dat, lăcașul a fost adăugit spre vest, moment în care a fost probabil și supraînălțat și a primit ferestrele superioare. Altarul acesteia este absolut identic cu cel păstrat azi, neprezentând, cel puțin aparent, nicio schimbare.

Într-o a doua veche poză, realizată tot atunci la Crăciunești de către același fotograf, tot în 1913, apare portița de intrare în cimitir, cu aspect arhaic, unicat, constituită dintr-o arcadă mărginită de doi stâlpi masivi, cu acoperiș în patru ape. Deasupra învelitorii se înalță o crucificare cu formă rară, asemănătoare cu cele din județul Sălaj. (fig. 6)

Astfel, de la  această veche biserică avem altarul și fundația, plus o mare parte a bârnelor lăcașului, la care se adaugă fotografia care ne dezvăluie aspectul său inițial.

În aceste circumstanțe, apreciem că biserica din Crăciunești ar putea fi reconstruită chiar pe vechiul său amplasament, fiind singurul lăcaș de lemn maramureșean unde mai este posibil un asemenea tip de demers, de altfel singular în România.

Desigur, cercetarea noastră este limitată, neputând exclude ca viitorul să ne mai aducă și alte surprize, vechiul patrimoniul bisericesc de lemn al ucrainenilor din Maramureș fiind abia la începutul cunoașterii sale.

Surse bibliografice

Albiciuc, Gheorghe, „Biserica”, în Odarca Bout (coord.), Monografia comunei Rona de Sus, Editura Echim, Sighetu Marmației, 2010;

Baboş, Alexandru, Tracing a Sacred Building Tradition. Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramures until the Turn of the 18th Century, Lund University, Sweden, 2004;

Eggertsson, Ólafur, Baboş, Alexandru, Dendrochronological dating in Maramureş with special emphases on objects from the Maramureş museum in Sighetul Marmaţiei, Romania, în „Tradiţii şi patrimoniu”, 2–3, Muzeul Maramureșean, Sighet, 2002;

Hriniuc, Ivan, Monografia comunei Bocicoiu Mare, Editura Țara Maramureșului, Petrova, 2018;

Ivanciuc, Teofil, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, în „Marmaţia”, 14, Muzeul județean de istorie și arheologie Maramureș, Baia Mare, 2017;

Ivanciuc, Teofil, Despre șapte biserici de lemn dispărute ale Maramureșului, în „Ethno Marmația”, II, Baia Mare, 2024, ISSN 2971835X, pp. 93-104; 

Nechita, Constantin, Chiș Timur, Vasile, Datarea dendrocronologică a patrimoniului cultural din Maramureș, Editura Silvică, Voluntari, 2019;

Schematismus venerabilis cleri graeci ritus catholicorum Diocesis Munkacsiensis pro Anno Domini MDCCCLVI, Kassoviae, 1856;

Szabó, Péter, Véghseő, Tamás (coord.), Források a magyarországi görögkatolikus parókiák történetéhez. Az 1747. évi javadalom-összeírás, Nyíregyháza, 2015;

Véghseő, Tamás, Terdik, Szilveszter, Majchrics, Tiborné, Földvári, Katalin, Lágler, Éva, Források a magyarországi görögkatolikus parókiák történetéhez Munkácsi és nagyváradi egyházmegyés parókiák összeírása 1774–1782 között. 2, Abaúj, Zemplén, Szepes, Máramaros vármegyék, Nyíregyháza, 2016;

Véghseő, Tamás, Terdik, Szilveszter, Simon, Katalin. Majchrics, Tiborné, Földvári, Katalin, Lágler, Éva, Források a magyarországi görögkatolikus parókiák történetéhez. Olsavszky Mihály Mánuel munkácsi püspök 1750–1752. évi egyházlátogatásainak iratai, Nyíregyháza, 2015.